Nemaipomenita „mașinărie“ textuală

Pe 23 ianuarie 2018, Mircea Horia Simionescu ar fi împlinit 90 de ani. Pe 18 mai se fac șapte ani de cînd ne-a părăsit. Odată cu moartea sa, aşa-numita Şcoală de la Tîrgovişte, de care nu-l putem despărți, intră cu totul în paginile cărților de istorie literară. 

Să ne închipuim un copil așezat lîngă bradul împodobit, în dimineața Crăciunului. Privit de la distanță, pare că desface fără grabă cutiile cu surprize. Dacă apropiem obiectivul camerei imaginare de filmat, observăm pe fața lui, străluminată de încîntare, o concentrare adîncă, de om matur. Coborîm spre mîinile de ceasornicar liliputan, prinse într-o operație meticuloasă. Copilul demontează mașinuțele primite în dar, curios să descopere ce se află înlăuntrul lor și cum funcționează mecanismul care le pune în mișcare. Acest copil fascinat de misterul fabricației ar putea fi Mircea Horia Simionescu. Așa mi-l imaginez uneori pe scriitorul care a revoluționat literatura română postbelică, prin deconstrucția și reconstrucția originală din „monstruoasa“, nemaipomenita „mașinărie“ textuală a Ingeniosului bine temperat.

Prozatorii Şcolii de la Tîrgovişte îşi fac apariţia pe scena literaturii – după o activitate scripturală subterană de peste douăzeci de ani – în climatul intelectual-artistic de aparentă normalitate al „liberalizării“ din perioada ’64-’71: Mircea Horia Simionescu debutează editorial, în 1969, cu Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic, Radu Petrescu în 1970, cu romanul Matei Iliescu, iar Costache Olăreanu, un an mai tîrziu, cu Vedere din balcon. Deşi cărţile lor văd lumina tiparului într-un moment de îmblînzire şi de relaxare a sistemului politic opresiv-coercitiv, tîrgoviştenii întorc spatele istoriei, arătîndu-se preocupaţi mai ales de formele şi de mecanismele literaturii. Dacă acceptăm existenţa unui „postmodernism românesc fără postmodernitate“, exclusiv estetic şi teoretic, lipsit de dimensiunea politică (marxistă) ce caracterizează ideologia postmodernismului occidental şi, îndeosebi, a celui american, atunci Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu şi Costache Olăreanu se află printre scriitorii care marchează, la noi, sfîrşitul modernismului şi inaugurează – artificial şi neprogramatic – o nouă paradigmă literară.

De fapt, tîrgoviştenii şi, în special, Mircea Horia Simionescu, influenţaţi iniţial şi de manierismul călinescian, ilustrează şi legitimează, involuntar şi non-mimetic – spre deosebire de postmoderniştii programatici ai generaţiei ’80 care, în bună parte, au aclimatizat experienţe occidentale –, varianta „originală“ a postmodernismului românesc „de seră“, hipermanierist şi apolitic. Prozatorii „Şcolii de la Tîrgovişte“ împing spre limita extremă inovaţiile formale şi stilistice ale modernismului, ancorînd, în urma unor îndelungi explorări experimentale în regim underground, pe un alt ţărm al literaturii, necunoscut în acea vreme la noi. Apariţia „fenomenului“ tîrgoviştean a grăbit resincronizarea literaturii noastre cu literaturile occidentale. Proza scriitorilor tîrgovișteni se caracterizează prin ludic și ironie, intertextualitate subtilă (precum în romanul Matei Iliescu de Radu Petrescu) sau ostentativă (la Mircea Horia Simionescu, inclusiv falsă, inventată, ca la Borges), parodie și pastișă, polifonie stilistică, polimorfism, narcisism auctorial, autobiografism și autoficționalizare, metatextualitate, fragilizarea ontologiilor ficționale, „totalizarea“ discursului (la Radu Petrescu, prin jurnal, ca în Meteorologia lecturii; la Mircea Horia Simio­nescu, în scrierile pe tiparul inventarului: Dicționar onomastic și Bibliografia generală).

„Lumea ca Bibliotecă“

Pe calea metaliteraturii parodice, redevabile unui inegalabil bricolaj textual, Mircea Horia Simionescu a mers pînă-n pînzele albe, pînă la extaza artificiului şi pînă la convenţionalizarea anticonvenţiei. Denunţarea operei literare ca artefact sau „dezvrăjirea“ literaturii nu exclude însă fetişizarea ei. Şi nici ispita compensatorie a referenţialităţii, îndeosebi autobiografice. În tetralogia Ingeniosul bine temperat, descompunerea critică a tradiţiei se asociază cu invenţia unui no man’s land literar, unde procedeele anteriorităţii sînt recombinate, refuncţionalizate, hibridizate, după un program deopotrivă riguros şi ludic. Mă voi referi aici la primele două volume, pe care le consider, precum Mircea Cărtărescu, superioare celorlalte. Dacă ar fi publicat fie și doar atît, ar fi fost de ajuns ca Mircea Horia Simionescu să rămînă în istoria literaturii române ca un scriitor important.

Dicționarul onomastic este o scriere cu structură muzicală și deschisă, construită pe principiul temei cu variațiuni, reprezentînd un model literar, rarisim prin bogăţia inventivităţii şi prin dimensiuni, de unitate în diversitate. Ludicul şi ironia generează o polifonie narativ-stilistică extremă, însă tema numelui îndeplineşte rolul fundamental de ordonare a unui material abundent şi „multicolor“, referenţial şi livresc, dificil de imbricat şi de compatibilizat în cadrul aceleiaşi cărţi. Volumul se revelează, astfel, o operă multifaţetată, „jucăuşă“ şi versatilă, cu obsesii moderniste şi cu îndrăzneli de poetică prozastică postmodernistă: pe de o parte, problematizarea relaţiei referenţiale a limbajului cu lumea, tentaţia recuperării funcţiei sale magice, iar pe de altă parte, exploatarea posibilităţilor parodistice ale scriiturii, revizitarea ironică a tradiţiei, a codurilor literare istoricizate. Mircea Horia Simionescu este, în acest „roman“ al numelor şi al „carnavalului“ formelor literare, deopotrivă un „poet“ şi un „critic“, un fantast şi un virtuoz, arătînd o subtilă cunoaştere a tipologiei umane, dar rămînînd prizonierul livrescului. Observaţia realistă se regăseşte în multe dintre textele de aici, dar semnificaţia generală ancorează în sfera metaliterarului, întrucît Dicţionarul onomastic, în totalitatea lui, presupune o regîndire/revizuire a modului de a concepe şi de a scrie literatura.

Bibliografia generală arată felul specific în care vede Mircea Horia Simionescu „Lumea ca Bibliotecă“. Deşi nu ajunge să ficţionalizeze intertextul pînă la capăt, fără să dezvăluie tehnica sau, cu alte cuvinte, să reontologizeze tradiţia literară, ca în opera lui Borges, Bibliografia generală este o utopie livrescă, parodică şi metaliterară, hrănită de aspiraţia enciclopedică şi de dragostea pentru literatură a autorului său. De asemenea, spre deosebire de literatura borgesiană, care ţine de sfera cratilismului metafizic, Bibliografia generală reprezintă o „bibliotecă“ a cărţilor care certifică ruptura ontologică între modelul originar şi cópii, unde urmele „scriiturii“ divine, dacă au existat cîndva, oricum nu se mai văd. Mircea Horia Simionescu este preocupat doar de inventarul fenotipurilor pe care genotipia le face posibile. Anamneza se focalizează pe seria istorică a codurilor şi a formelor literare, privirea recuperatoare nu străbate niciodată dincolo, spre paradisul modelelor originare, fiind reţinută exclusiv de fenomenologia cópiilor. Constatarea stării lor de imperfecţiune sau de degradare transformă reamintirea într-un prilej de ironizare şi de parodiere, de recitire critic-polemică şi de metamorfozare ludică a acestora, iar referinţele ostentative la precedenţa literară şi (auto)comentariul recurent redimensionează creaţia scriitorului tîrgoviştean ca metaliteratură hiper- şi intertextualizantă. Mai mult decît atît, Mircea Horia Simionescu dezavuează, în cel mai pur mod antimetafizic, iluzia cratilistă a „cărţii“ originare a lui Dumnezeu în favoarea simulacrului, a „bibliotecii“ de carton. Volumul reprezintă o paradigmă a textualității în cheie parodică, în care înfloresc și „germeni“ distopici, în sensul subversiunii politice.

Concomitent, prozatorul radicalizează obsesiile de natură tehnică ale modernităţii literare şi prefaţează (într-un fel, chiar surclasează) achizițiile formale şi stilistice ale postmoderniştilor generaţiei ’80. Cu toate acestea, „maestrul“ Mircea Horia Simio­nescu rămîne și azi nedreptățit, prin absența traducerilor în alte limbi. 

Gabriela Gheorghișor este critic şi istoric literar. A publicat Mircea Horia Simio­nescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Muzeul Literaturii Române, 2011. Cea mai recentă carte: Cristian Popescu. Arlechinada tragică, Editura Aius, 2015.

***

Opera lui MHS 

Dicţionarul onomastic (roman, 1969), Bibliografia generală (roman, 1970), După 1900, pe la a­miază (proză scurtă, 1974), Răpirea lui Ganymede (note de călătorie, 1975), Jumătate plus unu. Alt dicționar onomastic (roman, 1976), Nesfîrșitele primejdii (roman, 1978), Învățături pentru delfin (roman, 1979), Breviarul. Historia calamitatum (roman, 1980), Banchetul (proză scurtă, 1982), Ulise și umbra (note de călătorie, 1982), Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău (roman, 1983), Redingota (roman, 1984), Licitaţia (roman, 1985), Trei oglinzi (jurnal, 1987), Asediul locului comun (roman, 1988), Îngerul cu şorț de bucătărie (proză scurtă, 1992), Povestiri galante (proză scurtă, 1984), Paltonul de vară (roman, 1996), Fărădelegea vaselor comunicante (proză scurtă, 1997), Febra (jurnal, 1998), Tîrgovişte. Scurt excurs sentimental (memorialistică, 1999), Cum se face (roman, 2002), Literatură dus-întors (publicistică, 2005), Rătăcirile unui caligraf (interviu, 2006), Vîrstele (jurnal, 2007), Versete de ultimă folosinţă (poezie, 2010), Ingeniosul bine temperat (audiobook, 2011).

Foto: Mircea Struţeanu