Starea naturii şi dezvoltarea durabilă
Un spectacol de balet reuşit ne încîntă prin frumuseţe. Dacă schimbăm rolul de spectator cu cel de producător al spectacolului, baletul devine serviciu cultural, iar producerea sa – un scop a cărui atingere depinde de multe resurse: unele trăsături naturale ale protagoniştilor, unele bunuri culturale, resurse financiare, infrastructură.
Dorim o Românie care să ne încînte şi este rezonabil să credem că ea nu va apărea fără un minim efort de organizare. Ideea de dezvoltare durabilă a României este o perspectivă cu un anume folos asupra ţării noastre. Este important să avem o reprezentare potrivită asupra potenţialului şi limitelor ei. În acest text încerc să transmit ideea că natura şi cultura sînt la fel de importante pentru dezvoltarea României, deoarece ignorarea culturii este o limită importantă a ideii de dezvoltare durabilă.
Ca sursă de autoritate pentru a descrie starea naturii putem folosi Raportul privind Starea Mediului în anul 2016 în România. Abordarea este onestă: „Este aproape imposibil de stabilit cît din impactul asupra pădurilor aparţine schimbărilor climatice recente antropice şi cît este efectul provocat de ciclul climatic planetar normal sau de alţi factori“ (pag. 359). Există o tendinţă de scădere a cantităţii şi calităţii resurselor şi serviciilor naturale.
Resursele şi serviciile naturale mai puţine şi de calitate mai scăzută pot duce la o diminuare a producţiei de resurse şi servicii produse în întreaga societate şi a calităţii lor. Dar există şi alte tipuri de resurse care pot avea acelaşi efect dacă le neglijăm. E nevoie să decidem în ce ordine trebuie să rezolvăm problemele avînd resurse finite. Sînt mai importante priorităţile legate de natură sau cele de infrastructură? În numele căror valori decidem?
Candidaţi acceptaţi în plan instituţional au fost la început valoare intrinsecă a naturii, independentă de om (ecocentrism, o etică deontologistă) şi valoarea de utilitate a naturii (antropocentrism, o etică consecinţionistă). Adepţii raţionalişti ai soluţiei cred că putem gestiona natura avînd toţi aceste valori. Am putea ajunge la asta prin educaţie concepută de către nişte experţi. Programele globale de educaţie pentru dezvoltare durabilă sînt, la origine, gîndite în acest mod.
Această soluţie instituţională a dus la o polarizare grupală excesivă a susţinătorilor dezvoltării omeneşti. Pas cu pas, importanţa culturii a devenit tot mai evidentă. Un document care marchează mutaţia poate fi considerat enciclica Laudato si (2015), care propune perspectiva creştină antropo-eco-teocentrică convergentă cu poziţia Patriarhului ecumenic. După ce ignoraseră agenda protecţiei mediului, oamenii de dreapta, ataşaţi valorilor tradiţionale şi libertăţii, propun că e bine să acceptăm pluralismul în privinţa valorii naturii, iar deciziile cu privire la ce este de făcut şi cum anume să se ia în arene sociale de diferite mărimi, după amploarea problemei de rezolvat, cu antreprenori publici relativ descentralizaţi. Aceasta ar fi perspectiva policentrică, în care statul şi instituţiile suprastatale au un rol important de facilitatori, de catalizatori.
Nici una dintre variantele ideologice nu are şanse să aibă monopol. Viziunile asupra lumii tind să privilegieze valori produse la scări sociale diferite (de la simpla relaţie utilitaristă individ – natură pînă la valoarea vieţii care merită trăită, conceptibilă şi caracterizabilă doar pentru grupuri sociale ample aflate în relaţii complexe cu natura). Ideologiile din acest domeniu sînt în competiţie la scara de timp a ciclurilor electorale, dar probabil complementare la scară de timp a deceniilor, cea relevantă pentru dezvoltarea durabilă a ţărilor.
România se află într-o situaţie provincială în managementul naturii. Este defazată masiv în zona academică în raport cu discuţiile la zi de pe piaţa ideilor. În zona ONG-urilor şi în cea guvernamentală acţionează urmînd cîteva scheme argumentative importate din raţionalismul instituţiilor globale şi europene, în care omul este gîndit ca parte din natură. Există şi ample grupuri locale cu relaţii om – natură tradiţionale benefice, cînd nu sînt fundamentate excesiv de mitic-naţionalist.
Starea naturii în România nu este nici bună, nici rea în sine. Depinde de noi ce facem cu ea, de înţelepciunea noastră. Ca cetăţeni sîntem beneficiari, însă nu ne putem deroba şi de la o anume responsabilitate managerială. Cel puţin într-o democraţie liberală.
Virgil Alexandru Iordache este lector dr. în cadrul Departamentului de Ecologie Sistemică și Dezvoltare Durabilă al Facultății de Biologie, Universitatea București.
Foto: Max Milligan
