Cum m-am „întîlnit“ cu generalul De Gaulle

1968 a fost, fără îndoială, anul de maximă importanță pentru Europa postbelică, la concurență, desigur, cu 1989. Dar semnificația celui din urmă privește direct mai cu seamă partea estică a continentului. Pe cînd 1968 este anul cu cea mai mare densitate istorică și intensitate politică pentru întreaga Europă.

Ceea ce s-a întîmplat în 1968 la Paris a avut consecințe de lungă durată. Șocul provocat de evenimentele pariziene din mai – precedate de altele asemenea la Berlin, la Zürich și în alte orașe vest-europene – trebuie să fi fost puternic pentru regimurile democratice de acolo. Astăzi încă putem fi surprinși de violența cu care tinerii s-au revoltat în condiții de libertate și relativă prosperitate. Tehnicile manipulatorii nu erau încă în vogă, pe atunci, iar ideologia comunistă, care domina gîndirea intelectualilor occidentali, n-a jucat decît rolul de prim impuls anticapitalist, căci, destul de repede, tinerii răsculați s-au discociat de ea – mai exact spus, de propagandiștii Partidului Comunist Francez care încercau să-i călăuzească și să profite de mișcarea lor. O mișcare condiționată mai degrabă biologic și moral decît economic și social, cu manifestări anarhice de un radicalism spectaculos și gratuit. Il est interdit d’interdire – așa suna deviza lor principală, a cărei versiune tipărită ca ilustrată mi-am procurat-o și eu, și am așezat-o în biblioteca din spatele biroului, spre încîntarea studenților care mă vizitau. Pentru noi, aceste cuvinte aveau o semnificație concretă și gravă. O altă formulă – mai inspirată în absurditatea ei provocatoare – aparține studenților elvețieni: „Radeți Alpii, vrem să vedem marea!“. Aceștia erau beneficiari ai unor condiții de viață mult mai bune decît colegii lor parizieni, ceea ce nu-i împiedica să fie, la rîndul lor, foarte revoltați.

Zilele, săptămînile, lunile de activism politic radical din 1968 au impregnat definitiv memoria și mentalitatea unei întregi generații de intelectuali occidentali și le-au inculcat o perspectivă politică – mai precis politizantă – omnivoră. De atunci și dincolo – deși nu independent de influența marxist-leninistă-maoistă –, totul a devenit ideologie și politică, în concepția lor, inclusiv literatura, artele și disciplinele umaniste sau chiar cele științifice...

Dar în 1968 a avut loc și „Primăvara de la Praga“, urmată de invazia sovietică (și nu numai) care a înăbușit-o, în august, sub privirile neputincioase ale guvernelor occidentale. Și la Praga s-a strigat „Libertate!“, dar acolo revolta era conținută de cercurile de fier ale regimului care n-au dispărut cu totul, în ciuda liberalizării interne. Iar sensul ei era diferit: la Praga și în Estul Europei, democrația burgheză și economia capitalistă erau rîvnite – în mod tacit, implicit, deloc explicit –, nu detestate și contestate, ca pe străzile și-n piețele din orașele vestice.

Ce se întîmpla în România, la Bu­curești? Un fel de „primăvară“ avusese loc mai devreme, în aprilie 1964, cînd, de sus în jos, a început un proces de de-sovietizare precaută, cu urmări pozitive în economie și în cultură. Dar viața socială rămînea sub un control totalitar ferm, democratizarea internă întîrzia să se producă, în vreme ce, pe plan extern, România se lansa într-o politică independentă, în orice caz liberă de ingerințele sovietice. Aici era marea diferență între Praga și București. Cee ce nu l-a împiedicat pe Ceaușescu să facă o vizită oficială la Praga și să susțină reformele lui Dubcek, în ciuda criticilor severe și amenințărilor lui Brejnev.

Această politică i-a atras simpatia și susținerea multor oameni politici și lideri din lumea cu adevărat liberă. Printre aceștia, generalul De Gaulle, care aprecia disidența lui Ceaușescu înlăuntrul lagărului socialist, oarecum similară cu propria sa poziție reticentă față de integrarea necondiționată a Franței în NATO. Așa se face că, pe 14 mai 1968, De Gaulle, împreună cu soția și cu o seamă de politicieni francezi importanți, sosea într-o vizită de stat la București. Am văzut la televizor momentul primirii oficiale pe aeroportul Băneasa și am fost surprins de căldura discursului ținut de oaspetele francez: „Cît de fericit sînt...“ (Combien je suis heureux! – formula îmi stăruie în memorie) „că mă aflu pe pămîntul României“. Aceste cuvinte aveau, chiar și pentru un tînăr ca mine, semnificația unei regăsiri istorice; îmi închipui ce ecou puternic vor fi putut trezi în conștiința atî­tor vechi intelectuali români crescuți în cultul Franței și al culturii sale.

S-a întîmplat apoi să-l văd de aproape pe general... Nu știu în dimineața cărei zile a vizitei sale la București, urcam pe strada Știrbei Vodă, îndreptîndu-mă spre Calea Victoriei pe latura dinspre nord a Palatului Regal, cînd am fost izbit de o liniște neobișnuită, brusc instalată, și-am văzut oameni precipitîndu-se spre borduri. Am început și eu să alerg și am ajuns în colțul palatului, pe Calea Victoriei; de acolo am văzut limuzina elegantă, joasă, deschisă, alunecînd foarte încet... În dreptul hotelului Athenée Palace, lumea de pe trotuar a început să aplaude. Generalul s-a ridicat în picioare – era, cum știm, incredibil de înalt –, mulțumind. Limuzina a trecut apoi prin fața mea, l-am văzut de foarte aproape, nu-mi amintesc să fi fost vreo escortă și, deodată, cu un fel de entuziasm care m-a speriat pe mine însumi, m-am pomenit strigînd: Vive le général De Gaulle!. Mașina trecuse bine de locul unde mă aflam, dar generalul s-a întors și s-a înclinat, mulțumindu-mi. Am povestit mai tîrziu scena unor prieteni francezi care s-au amuzat copios. M-am amuzat, la rîndul meu, dar emoția acelui moment mă încearcă și astăzi... De Gaulle și-a scurtat vizita în România și s-a întors la Paris să înfrunte masele de tineri mobilizați împotriva „dictaturii burghezo-gaulliste“. La Praga, în august, avea loc invazia cunoscută a trupelor Tratatului de la Varșovia, iar la București, Ceaușescu o va condamna (vehement, la început, apoi cu tot mai multă grijă)...

Anul 1968 a marcat – cu o claritate aproape didactică – decalajul politic și mentalitar între Vestul și Estul Europei. Tinerii intelectuali francezi și germani și-au făcut „68“-ul lor împotriva statului național burghez, intelectualii români au făcut „68“-ul lor în apărarea statului național și a independenței sale amenințate de URSS. În vreme ce politicul și politica deveneau tot mai centrale în viziunea despre lume a intelectualilor euro-atlantici, intelectualii estici – și cei români, mai ales – erau fericiți că au izbutit să atenueze presiunea politică și ideologică oficială. Intelectualii occidentali au fost, în majoritatea lor, antifasciști și cel puțin simpatizanți comuniști, în timp ce, în Est, comunismul era greu suportat de cei mai mulți și susținut de foarte puțini. Pentru intelectuali îndeosebi, idealul era interbelicul – un interbelic, desigur, idealizat –, pentru ei viitorul era... trecutul. Decalajul acesta n-a dispărut cu totul după zeci de ani și în ciuda unei tendințe de apropiere care, deși manifestată de ambele părți, rămîne asimetrică.

Mircea Martin este critic și teoretician literar. Cele mai recente publicații: Geometrie și finețe (ediția a treia, Editura Tracus Arte, 2017) și Radicalitate și nuanță (Editura Tracus Arte, 2015).