Cum m-am „întîlnit“ cu generalul De Gaulle

Mircea MARTIN
Publicat în Dilema Veche nr. 745 din 31 mai - 6 iunie 2018
Cum m am „întîlnit“ cu generalul De Gaulle jpeg

1968 a fost, fără îndoială, anul de maximă importanță pentru Europa postbelică, la concurență, desigur, cu 1989. Dar semnificația celui din urmă privește direct mai cu seamă partea estică a continentului. Pe cînd 1968 este anul cu cea mai mare densitate istorică și intensitate politică pentru întreaga Europă.

Ceea ce s-a întîmplat în 1968 la Paris a avut consecințe de lungă durată. Șocul provocat de evenimentele pariziene din mai – precedate de altele asemenea la Berlin, la Zürich și în alte orașe vest-europene – trebuie să fi fost puternic pentru regimurile democratice de acolo. Astăzi încă putem fi surprinși de violența cu care tinerii s-au revoltat în condiții de libertate și relativă prosperitate. Tehnicile manipulatorii nu erau încă în vogă, pe atunci, iar ideologia comunistă, care domina gîndirea intelectualilor occidentali, n-a jucat decît rolul de prim impuls anticapitalist, căci, destul de repede, tinerii răsculați s-au discociat de ea – mai exact spus, de propagandiștii Partidului Comunist Francez care încercau să-i călăuzească și să profite de mișcarea lor. O mișcare condiționată mai degrabă biologic și moral decît economic și social, cu manifestări anarhice de un radicalism spectaculos și gratuit. Il est interdit d’interdire – așa suna deviza lor principală, a cărei versiune tipărită ca ilustrată mi-am procurat-o și eu, și am așezat-o în biblioteca din spatele biroului, spre încîntarea studenților care mă vizitau. Pentru noi, aceste cuvinte aveau o semnificație concretă și gravă. O altă formulă – mai inspirată în absurditatea ei provocatoare – aparține studenților elvețieni: „Radeți Alpii, vrem să vedem marea!“. Aceștia erau beneficiari ai unor condiții de viață mult mai bune decît colegii lor parizieni, ceea ce nu-i împiedica să fie, la rîndul lor, foarte revoltați.

Zilele, săptămînile, lunile de activism politic radical din 1968 au impregnat definitiv memoria și mentalitatea unei întregi generații de intelectuali occidentali și le-au inculcat o perspectivă politică – mai precis politizantă – omnivoră. De atunci și dincolo – deși nu independent de influența marxist-leninistă-maoistă –, totul a devenit ideologie și politică, în concepția lor, inclusiv literatura, artele și disciplinele umaniste sau chiar cele științifice...

Dar în 1968 a avut loc și „Primăvara de la Praga“, urmată de invazia sovietică (și nu numai) care a înăbușit-o, în august, sub privirile neputincioase ale guvernelor occidentale. Și la Praga s-a strigat „Libertate!“, dar acolo revolta era conținută de cercurile de fier ale regimului care n-au dispărut cu totul, în ciuda liberalizării interne. Iar sensul ei era diferit: la Praga și în Estul Europei, democrația burgheză și economia capitalistă erau rîvnite – în mod tacit, implicit, deloc explicit –, nu detestate și contestate, ca pe străzile și-n piețele din orașele vestice.

Ce se întîmpla în România, la Bu­curești? Un fel de „primăvară“ avusese loc mai devreme, în aprilie 1964, cînd, de sus în jos, a început un proces de de-sovietizare precaută, cu urmări pozitive în economie și în cultură. Dar viața socială rămînea sub un control totalitar ferm, democratizarea internă întîrzia să se producă, în vreme ce, pe plan extern, România se lansa într-o politică independentă, în orice caz liberă de ingerințele sovietice. Aici era marea diferență între Praga și București. Cee ce nu l-a împiedicat pe Ceaușescu să facă o vizită oficială la Praga și să susțină reformele lui Dubcek, în ciuda criticilor severe și amenințărilor lui Brejnev.

Această politică i-a atras simpatia și susținerea multor oameni politici și lideri din lumea cu adevărat liberă. Printre aceștia, generalul De Gaulle, care aprecia disidența lui Ceaușescu înlăuntrul lagărului socialist, oarecum similară cu propria sa poziție reticentă față de integrarea necondiționată a Franței în NATO. Așa se face că, pe 14 mai 1968, De Gaulle, împreună cu soția și cu o seamă de politicieni francezi importanți, sosea într-o vizită de stat la București. Am văzut la televizor momentul primirii oficiale pe aeroportul Băneasa și am fost surprins de căldura discursului ținut de oaspetele francez: „Cît de fericit sînt...“ (Combien je suis heureux! – formula îmi stăruie în memorie) „că mă aflu pe pămîntul României“. Aceste cuvinte aveau, chiar și pentru un tînăr ca mine, semnificația unei regăsiri istorice; îmi închipui ce ecou puternic vor fi putut trezi în conștiința atî­tor vechi intelectuali români crescuți în cultul Franței și al culturii sale.

S-a întîmplat apoi să-l văd de aproape pe general... Nu știu în dimineața cărei zile a vizitei sale la București, urcam pe strada Știrbei Vodă, îndreptîndu-mă spre Calea Victoriei pe latura dinspre nord a Palatului Regal, cînd am fost izbit de o liniște neobișnuită, brusc instalată, și-am văzut oameni precipitîndu-se spre borduri. Am început și eu să alerg și am ajuns în colțul palatului, pe Calea Victoriei; de acolo am văzut limuzina elegantă, joasă, deschisă, alunecînd foarte încet... În dreptul hotelului Athenée Palace, lumea de pe trotuar a început să aplaude. Generalul s-a ridicat în picioare – era, cum știm, incredibil de înalt –, mulțumind. Limuzina a trecut apoi prin fața mea, l-am văzut de foarte aproape, nu-mi amintesc să fi fost vreo escortă și, deodată, cu un fel de entuziasm care m-a speriat pe mine însumi, m-am pomenit strigînd: Vive le général De Gaulle!. Mașina trecuse bine de locul unde mă aflam, dar generalul s-a întors și s-a înclinat, mulțumindu-mi. Am povestit mai tîrziu scena unor prieteni francezi care s-au amuzat copios. M-am amuzat, la rîndul meu, dar emoția acelui moment mă încearcă și astăzi... De Gaulle și-a scurtat vizita în România și s-a întors la Paris să înfrunte masele de tineri mobilizați împotriva „dictaturii burghezo-gaulliste“. La Praga, în august, avea loc invazia cunoscută a trupelor Tratatului de la Varșovia, iar la București, Ceaușescu o va condamna (vehement, la început, apoi cu tot mai multă grijă)...

Anul 1968 a marcat – cu o claritate aproape didactică – decalajul politic și mentalitar între Vestul și Estul Europei. Tinerii intelectuali francezi și germani și-au făcut „68“-ul lor împotriva statului național burghez, intelectualii români au făcut „68“-ul lor în apărarea statului național și a independenței sale amenințate de URSS. În vreme ce politicul și politica deveneau tot mai centrale în viziunea despre lume a intelectualilor euro-atlantici, intelectualii estici – și cei români, mai ales – erau fericiți că au izbutit să atenueze presiunea politică și ideologică oficială. Intelectualii occidentali au fost, în majoritatea lor, antifasciști și cel puțin simpatizanți comuniști, în timp ce, în Est, comunismul era greu suportat de cei mai mulți și susținut de foarte puțini. Pentru intelectuali îndeosebi, idealul era interbelicul – un interbelic, desigur, idealizat –, pentru ei viitorul era... trecutul. Decalajul acesta n-a dispărut cu totul după zeci de ani și în ciuda unei tendințe de apropiere care, deși manifestată de ambele părți, rămîne asimetrică.

Mircea Martin este critic și teoretician literar. Cele mai recente publicații: Geometrie și finețe (ediția a treia, Editura Tracus Arte, 2017) și Radicalitate și nuanță (Editura Tracus Arte, 2015).

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Dar dacă ești tînăr, sărac și bolnav?
Salvează tinerețea – vîrsta la care se spune că poți orice – chiar orice nenoroc sau chiar orice nefericire?
p 10 jpg
Povara tinereții
Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.
16781709398 92dac8f6bb c jpg
Primăvară în decembrie
„Femeile au devenit mai puțin interesate de machiaj și mai mult de frumusețea în ansamblu, cea care radiază din interior spre exterior, spre ideea de wellness.”
p 11 jpg
Note despre „încă”
De-ar fi să trebuiască să cred totuși în ceva și tot n-aș (putea) crede în Dumnezeu! Intuiție, vanitate, consolare – ține aceasta de vîrstă?
p 12 jpg
Tinerețea are coloană sonoră
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi.
640px Pierre Auguste Renoir The Boating Party Lunch jpg
Simțire și nepăsare
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
p 13 jpg
Oase ușoare ca ale păsărilor
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri.
2722374996 d24e7fdf0e c jpg
Tinerii bătrîni și bătrînii tineri Cum mai măsurăm tinerețea?
Cred că merită să pledăm și, mai mult, e destul de limpede faptul că nu există o compartimentare netă a tinereții și a bătrîneții dată de vîrste și condiții, ci ele există simultan, în orice moment al vieții.
50294010101 132de799e7 c jpg
Anii ’90
Anii ’90 s-au încheiat pe 31 decembrie în Piaţa Revoluţiei, cînd deasupra noastră şi sub egida PRO TV-ului s-a înălţat un înger kitsch.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.

Adevarul.ro

Becali
Lucian Bode la Consiliul JAI FOTO Facebook Lucian Bode
Ce este Consiliul JAI, care decide dacă România poate sau nu să adere la Schengen
Consiliul JAI este format din miniștri de Interne, responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și cooperarea polițienească, însă nu toate statele membre UE au aceeași repartizare a sarcinilor între miniștri.
Maria Zaharova FOTO Profimedia
Purtătoarea de cuvânt a MAE rus, atac la adresa Maiei Sandu: Ce a făcut cetățeana României pentru R. Moldova?
Maria Zaharova a lansat un atac dur la adresa preşedintei Republicii Moldova, fiind de părere că puterea de la Chișinău promovează rusofobia, chiar dacă Moscova a ajutat întotdeauna Chișinăul.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.