Poate că este un viciu, dar recunosc: îmi place să votez și iubesc ziua votului. De ce? Motive am mai multe.

Mai întîi, chestiune de generație: o parte din viața adultă am tot votat fără a vota (înainte de 1990). De atunci, de fiecare dată cînd arunc buletinul în urnă îmi amintesc cît de privilegiat sînt că votez cu sens și cu efect. Și nu-i doar prin contrast cu ce a fost în trecut. În multe țări, de exemplu Rusia, spre a nu mai vorbi despre Belarus, votul și azi e un ritual vid, cu rezultatul dinainte știut, o batjocură la adresa cetățenilor. Ce bine că nu sîntem acolo, mai ales că pînă anul trecut, la un moment dat, nu părea chiar imposibil să recădem și noi în situația asta. Libertatea nu e chiar o vorbă goală, dar de asta îți dai seama mai bine în ziua votului.

De aici rezultă cumva și următorul motiv pentru care îmi place să votez: imprevizibilitatea. Adevărat, nu întotdeauna imprevizibilitatea îmi aduce ce-mi doresc, așa cum ea nu este niciodată completă. Totuși, există o incertitudine, care se lămurește în seara votării și uneori abia în ziua următoare. În pofida sondajelor de opinie, viața ne rezervă surprize, ceea ce e în sine încurajator. Iar cînd se întîmplă să fie și plăcute e cu atît mai bine; dar chiar și surprizele neplăcute (cînd cîștigă cine nu vrei) sînt de folos și ne servesc o lecție. (Celebrele „lebede negre”!) Dacă totul ar fi previzibil, nici n-ar mai merita să votăm: niște sondaje perfecționate ar indica rezultatele în mod științific, liderii ar accepta decizia, s-ar face schimbările necesare la guvern și în administrațiile locale și toată lumea ar fi fericită cu un minimum de cheltuială. Așa s-ar întîmpla dacă am fi niște mașini deterministe ori dacă celebrii algoritmi ne-ar domina. Dovadă că nu sîntem nici pe departe acolo și că știința e cu totul neputincioasă să prezică cum va înclina votul popular chiar și cu o săptămînă înainte e o veste foarte bună: sîntem încă oameni.

Apoi, ziua votului e magnifică în sine, fiindcă e vie: se simte trepidația, o anumită încordare în aer. Prietenii vorbesc, stau pe rețele, comentează mai mult ca alteori. Toți sînt surescitați, chiar și cei care pretind că sînt calmi. Dar mai ales e o plăcere să-i vezi la televizor pe politicienii cunoscuți: în ziua votului devin și ei oameni obișnuiți, așteptînd verdictul destinului și incapabili să-l controleze. Pentru o zi, sînt neputincioși. Îi vezi la televiziuni cum votează ritual spunînd platitudini și afișînd un zîmbet fals, voind să conoteze siguranță, deși îi simți încordați și nesiguri. Dar cel mai încîntător moment e să-i vezi pe ei și pe acoliții lor din sediile electorale la sfîrșit, cînd exit-poll-urile anunță rezultatele: cîștigătorii țopăie, zbiară și aplaudă precum cimpanzeii (sîntem doar veri cu respectivii), în timp ce perdanții sînt mohorîți și își șterg lacrimile. Dintre lideri, victorioșii zic, triumfători, că au cîștigat ei înșiși, ceilalți afirmă plat că a cîștigat democrația. Dar mai ales nu se pot uita fețele lungi, brusc îmbătrînite, crispate într-un rictus, ale unor personaje puternice, pînă în urmă cu un minut sigure de victorie, cînd au aflat că verdictul urnelor și al istoriei le-a dat afară de pe scena cea mare: Ion Iliescu în 1996, Adrian Năstase în 2004, Victor Ponta în 2014, Liviu Dragnea în 2019. Merită de revăzut, de reamintit asemenea imagini, inclusiv de reamintit satisfacția avută la vremea respectivă (foarte departe de „iubirea de aproapele”) și să-ți spui: e totuși bună la ceva democrația!

De asemenea, îmi place să votez fiindcă știu că, în acest fel, și eu, și alții ca mine îi enervăm pe cei care declară, cu aroganță, că votul n-are sens, că ei „s-au săturat să voteze răul mai mic”, că „toți sînt la fel”, că „jocurile se fac altundeva” și așa mai departe. Acești oameni sînt niște nefericiți și ratați, care n-au curajul mental să vadă că motivul principal al nefericirii și ratării lor stă în ei înșiși. De aceea încearcă să convingă pe toată lumea și mai ales pe sine că de vină „e sistemul”, care e de neschimbat – ceea ce-i scutește de orice responsabilitate personală. Cînd participarea e mică de tot, parcă respectivii triumfă, dar îmi place să cred că sînt iritați și bombăne cînd văd o participare mai solidă.

După cum vedeți, n-am invocat aici motive „cetățănești”, respectabile: responsabilitatea pentru țară, datoria civică, preocuparea pentru viitorul copiilor. Nu că asemenea motive care să te trimită la vot n-ar fi valabile, dar o spun cinstit: nu din motive intelectuale și civice îmi plac ziua votului și votul în sine. Ci fiindcă dorm rău în noaptea de dinainte, iar toată ziua nu-mi aflu locul de emoție. O aștept cu sufletul la gură cînd n-a venit, iar cînd vine, mă uit mereu la ceas, abia așteptînd să se termine. O iubesc fiindcă am ocazia să sper și să disper, să-i văd și pe cei puternici bucurîndu-se și mai ales suferind, fiindcă nimeni nu știe ce va fi, fiindcă distanța dintre necaz și fericire e mai mare și mai repede parcursă decît oricînd. Căci, de ziua votului, avem cu toții un mic rendez-vous cu istoria.