Premierul Cîțu, pe 15 mai 2021, prima zi de ridicare a unor restricții impuse în urmă cu luni bune, spre a stăvili pandemia, anunță entuziast: „Am făcut o plimbare fără mască la prima oră pînă la cafea și a fost wow!”. Eu nu-s premier, dimineața beau cafeaua înainte de orice, și mai sînt și alte mici deosebiri, dar – recunosc – și la mine o plimbare fără mască, mai tîrziu în cursul zilei, a fost wow. Și pentru multe zeci, sute de mii de oameni ziua respectivă a fost la fel de wow – în esență, a fost un mare WOW național! Dar a doua, a treia zi, a mai rămas ceva din acel wow? Nu. L-a măturat obișnuința.

Puțin îi trebuie omului ca să fie wow: o mică diferență de moment! Eram nefericiți mai înainte cînd purtam masca? Sîntem acum fericiți, cînd n-o mai purtăm? A vorbi astfel e un nonsens. Obișnuința aplatizează totul și cel mai mare wow dintr-o zi se fîsîie după puțin timp. Mi-amintesc ce wow a fost cîndva, demult, cînd am scăpat de armată: să mergi pe stradă îmbrăcat civil și să nu trebuiască să saluți orice ofițer o zi sau două păreau o culme a fericirii, dar repede ele au fost înghițite de banalitate.

Fericirea nu e stare, ci trecere, diferență – ceea ce interjecția asta wow exprimă foarte bine. E o deplasare de la o cotă mai joasă la una mai înaltă a condiției în care te afli, dar cît de joasă sau cît de înaltă în absolut sînt cotele respective nu contează, ba de fapt n-are nici un sens să te întrebi. De asta calculul comparat, pe țări, al fericirii, de parcă ar fi vorba despre PIB – despre care auzim din cînd în cînd la știri –, e o stupiditate. Un sărman copil bengalez care primește un cadou de un dolar e mai fericit cu mult decît un bogat copil finlandez care ar primi același cadou de un dolar și pe care aproape că nu-l sesizează pe fundalul nivelului lui înalt cotidian. În primul caz, ochii strălucesc, e wow; în al doilea, înregistrăm o privire plictisită.

Bineînțeles că lucrurile stau la fel și cu nefericirea. De fapt, ca și fericirea, nici ea nu există ca atare. Există numai treceri, diferențe, să spunem, cîte un „Vai!“ atunci cînd, de exemplu, prima dată ni se pune o mască, sîntem opriți de la ceva, ni se ia ceva. Am avut o prăjitură. Într-o zi ni s-a luat. Vai! Nu contează că, pe cînd o aveam, abia dacă o mai savuram. La început suferim, dar și aici uzul aplatizează, calmează, egalizează. Pentru Ivan Denisovici, eroul lui Soljenițîn, o zi de lagăr cînd n-a fost bătut, muncit pînă la epuizare sau privat de mîncare a fost o zi „destul de bună”. Pentru un nou-venit, aceeași zi ar fi fost o catastrofă.

Cinicii ar putea folosi ce spun acum argumentînd că, în general, fie că îi ții pe oameni la cota Finlandei, fie că îi ții la cota Bangladesh-ului – respectiv în libertate sau în închisoare – , e cam totuna, fiindcă în toate cazurile intervine obișnuința. Dacă contează numai wow-ul, respectiv vai-ul, nu are importanță de la ce la ce cotă se face trecerea, ci numai cît de mare sau de mică este diferența în final. De altfel, istoria și înțelepciunea comună vorbesc dintotdeauna despre regi și regine nefericiți și despre cerșetori fericiți. De fapt, nici unii, nici alții nu sînt nici nefericiți, nici fericiți, ci devin astfel pentru un moment, după care și la unii, și la ceilalți rutina, plictisul nivelează orice wow și orice vai.

Istoria și înțelepciunea ne spun deci că invidia e un nonsens, deoarece în orice situație aproape poți obține diferența fără un prea mare efort. Ceea ce aflăm și din această frumoasă maximă a lui Epicur: „Recunoștință cuvine-se preafericitei naturi, fiindcă pe cele necesare le-a făcut ușor accesibile, iar pe cele greu accesibile le-a făcut nenecesare!”. Și totuși, de ce continuăm atunci să fim invidioși unii pe alții?

Pentru că avem imaginație. Ea ne tulbură, ne umple de invidie, de gelozie, de ură uneori. Ea abate și alterează natura noastră bună pe care o lăuda Epicur. Pentru că avem imaginație ne pierdem vremea comparînd și, comparînd, vedem mereu diferențele dintre noi acum și noi ieri, dintre noi acum și noi mîine, dintre noi mereu și alții mereu. Dacă n-aș avea imaginație, aș rămîne doar închis acum și aici în mine însumi, mai fericit sau mai nefericit strict în funcție de ceea ce mi se întîmplă numai mie; dar fiind o ființă cu imaginație, mă aventurez să mă pun în pielea celuilalt. Închid ochii, îi strîng bine și mă fac că uit de mine și ale mele și mă imaginez, de pildă, posedînd căsoiul mare cu grădină, mașina decapotabilă de lux, țoalele de firmă, nevasta fotomodel a individului de colo, de peste drum... Wow!

Apoi, după cîteva minute de beatitudine, n-am încotro și deschid ochii cu frică, încet-încet... Vai și amar! Afurisită imaginație!