Oare de ce sînt tentați oamenii, atîția oameni, inclusiv cei „cu carte“, să judece radical – mai ales cînd e vorba de semenii lor și în special de figuri publice? „Cazul Șora“ e un bun exemplu: un clip neîndemînatic pe alocuri, elogiind omul, nu atît prea mult, cît mai ales acolo unde nu era chiar locul și într-un mod interpretabil, stîrnește o furtună pe Internet, care, nu o dată, transformă respectabila figură a patriarhului și gînditorului într-o caricatură vrednică de dispreț. Desigur, Mihai Șora „n-a pierdut libertatea“ în 1947, cum spune clipul comandat de eMAG, în sensul brutal și de bază în care au pierdut-o deținuții politici, cei epurați sau persecutați de instalarea comunismului. Era el însuși un comunist, membru al Partidului Comunist Francez, fost luptător antifascist în Rezistența franceză. Nu alesese comunismul din oportunism, ci din convingere, sedus, ca atîția alți intelectuali, de promisiunea de libertate și de egalitate socială și economică a acestuia. Avea să înțeleagă destul de repede însă, de asemenea ca mulți alți intelectuali, unii celebri, marea înșelătorie. În acest sens, mult mai subtil, se poate spune că, într-adevăr, „își pierduse libertatea“, deoarece devenise tot mai conștient de diferența dintre autentica libertate și aceea falsă impusă de regimul comunist. Altfel spus, își pierduse libertatea în momentul cînd a devenit conștient de „lanțurile“ invizibile ale ideologiei. Dar un asemenea sens mai subtil – dacă a fost în intenție – nu e cu siguranță inteligibil într-un clip.

Mihai Șora n-a fost, bineînțeles, în anii ’50 sau ’60, un persecutat sau un disident, dar a făcut gesturi de disidență în anii ’80 și, după 1989, a servit cauza libertății autentice la Ministerul Învățămîntului (unde a refuzat seducțiile lui Petre Roman de a cauționa FSN-ul după mineriadă) și apoi prin vorbă și acțiune civică remarcabile pînă azi. De-a lungul vieții, Mihai Șora s-a schimbat, a progresat, aș zice, în ceea ce privește conștiința libertății. Iar restul – fapta – a urmat.

Dar radicalii – de la extrema dreaptă, Papahagi, Neamțu, la extrema stîngă, Ernu – fixează totul în scheme, reduc un portret viu și în devenire la o caricatură statică. Ceea ce ei nu pot pricepe este evoluția, transformarea, deopotrivă a oamenilor și a contextelor sociale și, de aceea, sînt incapabili să descopere și să aprecieze direcția evoluției – dacă e spre bine ori spre rău, lucru esențial. De fapt, în asta constă radicalismul: e o neputință de a înțelege esența și sensul devenirii, de unde derivă pasiunea sa de a judeca static în termeni binari și exclusivi – bine-rău, adevăr-minciună etc. Șora, de pildă, e ori sfînt, ori diavol. Sfînt nu-i, căci la un moment dat a pactizat cu diavolul; deci e diavol. Scurt, elementar și, pentru mulți, convingător. Și mai ales simplu de formulat și de citit pe Facebook și de obținut like-uri cu toptanul.

Și astfel revenim la întrebarea de la început: de ce sînt tentați atîția oameni de radicalism și de extremism? Cred că întrebarea nu e bine pusă: poate că nu extrema și radicalitatea sînt de explicat, ci opusele lor, moderația și comprehensiunea largă. Acestea sînt mult mai rare, cumva excepționale. Se vede asta la copii: sînt prin natura lor radicali, pripiți la judecăți simple, care divid lumea fără nuanțe între bine și rău. Maturizarea schimbă această atitudine, dar ea e numai arareori completă. Majoritatea rămînem imaturi în judecățile noastre sau cădem în imaturitate îndată ce avem ocazia și anumite frîne sociale ale politeții sînt înlăturate. Oricum, înțelegerea complexității vieții, deslușirea sensurilor devenirii unui om sau a unei situații se învață cu greu și nu sînt apanajul mulțimii. Nu e întîmplător faptul că marea literatură ține tocmai de înțelegerea acestei complexități și de aceea tocmai este ea „mare“ și nu-i „populară“: fiindcă refuză clasificările binare, exclusive.

Probabil că lunga noastră existență de vînători-culegători a selectat preferențial mințile simple și cu judecată rapidă și radicală. Un alt om, un animal, te poate ucide, dacă nu-l incluzi rapid în categoria „bun-rău“ după cîteva semne de recunoaștere elementare. Și – esențial – e preferabil să-l clasifici drept „rău“ și să-l ucizi, chiar dacă îți era de fapt prieten sau neprimejdios, decît să-i studiezi „devenirea“, riscînd între timp să pieri de mîna sau sub colții lui.

Așa procedează și radicalii de azi, care însă nu mai au justificarea strămoșilor din paleolitic. Stîrniți de ceea ce cred că e un adversar „recunoscut“ ca atare după cîteva semne primare și grosolane, ei atacă, terfelesc, insultă, se chinuie din răsputeri să distrugă reputații și să tîrască în noroi valori și oameni. Teama lor e că, dacă nu-și „omoară“ ei mai întîi victima aleasă, vor „pieri“ ei. Și, în pofida iluziilor pe care ni le facem uneori, departe de a constitui excepția, radicalismul și extremismul reprezintă fundamentul naturii omenești – atîta doar că unele împrejurări numite „civilizație“ le determină să stea în adormire în public și să clocotească numai în privat, dîndu-ne falsa impresie că, statistic, sînt puțin frecvente. Dar, în fapt, numai moderația și larga comprehensiune a vieții sînt excepția.

Avem tablete, celulare, Internet, Facebook, Instagram, GPS și cîte și mai cîte. Am descoperit chiar și „inteligența artificială“. Dar inteligența noastră naturală încă judecă în chipul vînătorului-culegător de acum 30.000 de ani: se grăbește să ucidă înainte de a înțelege. Mai mult: ucide pentru a nu risca să înțeleagă.