Unde-s gîlcevile de altădată?
În ultimul timp, parcă am uitat că există și politica internă. Preocupați intens, în mod firesc, de războiul din Ucraina, de nenorocirile de acolo, de suferințele refugiaților, de sancțiunile aplicate de Occident Rusiei, de inflație și toate celelalte, vechile noastre sfădeli și zavere parcă s-au afanisit.
Acum zece ani, de exemplu, cînd se afla de plagiatul doctoral al lui Ponta, scandalul era mare. Se scriau articole explozive, se semnau petiții războinice cu zeci de mii de semnături adresate Ministerului Educației, cerîndu-se anularea doctoratului celui prins cu plagiatul, emisiunile TV pe temă aveau o temperatură ridicată. Lumea dădea în clocot. Azi, plagiatul similar al prim-ministrului Ciucă lasă opinia publică aproape netulburată. Degeaba spun cîțiva că nici faptul că dl Ciucă e militar de profesie, nici acela că avem un război la graniță nu sînt motive suficiente pentru a trata cu indiferență impostura academică sau de oricare alt fel. Dimpotrivă, am zice, gravitatea situațiunii ar trebui să facă societatea românească și opinia publică încă și mai exigente și vigilente. Dar răspunsul opiniei publice a fost atît de anemic încît Puterea, sigură pe sine, nu s-a sfiit să numească încă un plagiator ca judecător la Curtea Constituțională.
Și la fel este cu aproape toate controversele, inclusiv cu cele legate de problemele energetice: sînt evacuate repede, fără prea multe discuții. Coaliția mimează uneori mici neînțelegeri, dar ele dispar repede ca încrețiturile unei ape liniștite. Liniștite sau deja moarte? Cît despre comunicare, explicații ale situațiilor, atît președintele, cît și prim-ministrul par să fi uitat cu totul că asemenea mărunțișuri democratice chiar mai există pe lume. De cîtă vreme n-ați mai asistat la o conferință de presă adevărată a dlui Iohannis? Dacă nu mă înșel, cred că n-a mai existat nici una de pe la începutul pandemiei. Dacă n-ar mai viețui încă, uitat din alte vremuri în vîrful Senatului, dl Cîțu, care să se mai înfoaie obosit din cînd în cînd, ca un cocoș pensionar, pacea cotețului nostru politic ar fi aproape netulburată. Dar mă tem că și acest mic cîrîit antisistem va fi în curînd încheiat.
Unii vor răsufla ușurați: gata, vor zice, s-a terminat cu scandalurile! Nu sîntem iubitori ai scandalurilor cu orice preț, dar dispariția lor pune un diagnostic îngrijorător cu privire la starea democrației: ea trăiește din controverse, iar tăcerea n-o fortifică, ci o pietrifică. Știm, ni se spune că, în împrejurările prezente, „ne trebuie stabilitate”. Stabilitate da, dar nouă ni se livrează acum mai ales încremenire.
Lucrul esențial ce ni se întîmplă într-o indiferență aproape totală este: nu mai avem, în România, opoziție cu adevărat. Ea s-a pierdut prin absorbție și prin marginalizare. USR e într-un declin total, mai ales din cauza propriilor erori, iar AUR e extremist și rusofil, deci nu contează într-o alternanță de putere. Coaliția PSD-PNL-UDMR domină masiv și aproape fără contestare. Nu mai există nici războaie „între palate”, ca altădată, nici între Parlament și Guvern, nici, mai ales, între PSD și PNL. Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului? Unde sînt contrele dintre Iohannis și Dragnea? Au avut și ele meritele lor, împiedicînd România să ajungă precum Ungaria. Democrația românească a fost imperfectă (unde nu e astfel?) și chiar malformată pe alocuri, dar cu siguranță că a existat, hrănindu-se și din dispute și rivalități politice reale. Dovadă că rezultatul alegerilor a avut adesea rezultate neașteptate împotriva Puterii de atunci, precum în 2014 sau chiar 2019. Dovadă marile demonstrații din 2017-2018.
Dar imprevizibilitatea certăreață de pe timpuri pare că e epuizată. Scandalurilor li s-a pus punct. Acum toți sîntem de acord cu toți, spre mai marea fericire generală.
Unde sînt gîlcevile de altă dată? Nu mai sînt, așa cum – vorba poetului – nici zăpezile nu mai sînt...
