Din cînd în cînd, provocată de vreo carte neconformă, de vreo iritare contextuală cu rădăcini complicate, revine la rampă o tensiune aspră, de nedomesticit, adînc regretabilă, între Biserică și intelectuali. Ambele tabere par, uneori, melancolice, admițînd că această tensiune este indezirabilă, dar fiecare aruncă întreaga vină pe tabăra cealaltă. E un mod de a evacua, din principiu, soluția. Problema e veche și, mai ales în spațiul românesc, încărcată de conotații „complexe”… Inevitabil, asum, de regulă, statutul și comportamentul intelectualului. Ceea ce nu înseamnă că suficiența „rațională” a unora dintre colegii mei nu mă indispune. Am ce le reproșa – și o fac adesea –, dar nu pot nici să idolatrizez „autoritatea” impenitentă a unei instituții care pare să creadă, de pildă, că „mintea” (spre deosebire de „trăire”) nu face parte dintre darurile Creatorului către creația sa. A gîndi liber și curajos, a frecventa spațiul culturii apar astfel ca adevărate obstacole în calea spre credință. Am (respectuoase) obiecțiuni. Și le am de mult. Ceea ce mă face să reiau un fragment dintr-un text apărut în Dilema acum 26 de ani. Ca de obicei, fără vreun efect special. Iată:

 

Biserica se grăbește, uneori, să judece „anestezia” religioasă a intelectualilor, înainte de a fi încercat să-i „recupereze”. Baricadată în legitimitate și prestigiu, ea nu se simte obligată să se arate disponibilă, persuasivă, seducătoare. Preferă (nu prea creștinește) să suspende, morocănos, dragostea față de semenul rătăcit, preferă să judece. Efortul de adaptare la „limitele” interlocutorului e minimal. E un fel de a face uitată virtutea numită, în Evanghelie, „darul vorbirii în limbi”: a vorbi fiecăruia pe limba lui. În chip simetric, pentru mulți intelectuali stilistica discursului teologal de azi operează ca un obstacol în calea credinței. Abuzul tonului pravoslavnic, dulcegăria arhaizantă, argumentația frustă și ornamentica neaoșă a frazei sînt de natură să creeze omului de cultură inhibiții greu de depășit. Clerul nu pare a înțelege că, pentru a dizolva orgoliul cărturarilor, trebuie să le manevrezi cu autoritate instrumentarul, să te ridici deasupra livrescului, dar nu excomunicîndu-l, ci asumîndu-l, ca pe o necesară experiență de viață spirituală. A-l ocoli superstițios, a-l bifa resentimentar seamănă nițeluș a cenzură „proletcultistă”. Nu oricine poate pune între paranteze cultura, din perspectiva răpirii duhovnicești. Nu oricine e Simion Stîlpnicul sau Serafim de Sarov… Iar dacă Justin Martirul și Filozoful (da, Filozoful!), Clement Alexandrinul, Părinții Cappadocieni și Grigorie Palama au avut nevoie de cărți, nici dreptcredinciosul de azi nu s-ar cuveni să renunțe la ele cu atîta ușurință. O Biserică fără cărți și fără cărturari e, în definitiv, o Biserică fără Tradiție. Iar ceea ce se poate reproșa, din păcate, unei anumite secțiuni a preoțimii noastre nu e că nu a citit Shakespeare și Rilke, ci că n-a citit Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul sau Nicolae Cabasila, ca să nu mai vorbim de exegeza esențială a domeniului. Teologul incult teologic, preotul rudimentar duhovnicește nu pot fi instanțe convingătoare pentru intelectualul care aspiră la dialog. Și e prea la-ndemînă să dai vina mereu pe intelectual, cerîndu-i să se „smerească”. Să se smerească dinaintea a ce? Căci, dacă n-are norocul să întîlnească un sfînt sau de-a comunica intelectualmente cu un teolog învățat, el se confruntă cu o instituție vidă, neatrăgătoare, nedialogabilă. Anatemizarea cunoașterii (cu invocarea sofistică a „păcatului originar”) e una dintre cele mai riscante derive ale teologiei noastre de azi. „Vai vouă, cărturarilor!” – ni se amintește pripit și scos din context, cu ideea subînțeleasă că Sfînta Scriptură e o ideologie pentru analfabeți. Că ea se adresează și analfabeților, e altceva! Dar că ei sînt singurii beneficiari acceptați e o enormitate. Blamabil nu e decît cărturarul care disprețuiește Cartea revelată, cel a cărui cunoaștere devine apostazie. Dar cărturarul luminat? Fericitul Augustin? Sfîntul Ieronim? Nicodim Haghioritul? Părintele Benedict Ghiuș sau Părintele Stăniloae? Cine va îndrăzni să declare că știința de carte nu face parte din portretul lor sau că ea le-a adumbrit credința? De unde prejudecata rudimentară că nu poți fi credincios decît în variantă semidoctă, agrară, acefală? În sfîrșit, cum să suporți, ca intelectual, că miraculosul „scandal” al credinței, edificiul ei subtil antinomic, spectacolul paradoxelor ei, îndrăzneala de a gîndi Denegînditul pot fi abordate cu bolboroseala birocratică a cîtorva truisme lacrimogene, cu dăscăleala previzibilă a predicii „de serviciu”, cu amorțeala inteligenței? Cum se poate împăca un slujitor al lui Dumnezeu cu monotonia răspunsurilor gata făcute, cu dizgrația de a fi plicticos, cu disciplina ostășească a unei „ascultări” nereflectate?

 

Fragmentul de mai sus, scris în 1994, e, firește, un rezumat rapid al frustrărilor intelectuale dinaintea discursului teologal. Data viitoare, voi încerca un inventar al dezamăgirilor survenite, legitim, de cealaltă parte a conflictului: insomniile credinței față cu „certitudinile” secularizante ale unei anumite intelectualități…