Un succes al politicii noastre: deruta civică
Dincolo de nefericitele efecte economice, financiare, sociale ale unei politici deficitare, trebuie să luăm notă și de o serie de efecte tot atît de evidente, dar care, raportate la eșecul cotidian, nemijlocit, al proastei guvernări, par „secundare“, „colaterale“, „estetizant“ elitiste… În realitate, acestea din urmă au efecte mai perverse (tocmai pentru că sînt mai puțin luate în seamă): ele provoacă grave dislocări ale mediului public și, pe termen lung, fisuri greu reversibile ale comportamentului comunitar. Ceva în „rețeta“ unei normalități funcționale se degradează periculos și, din accident acut, tinde să devină boală cronică. Iată o primă listă a neregulilor pe care le am în vedere:
● Instalarea, la vîrf, a unor personaje inapte, inepte, nedemne, triviale tinde să devină o cutumă. Oameni fără competențe dovedite, fără înzestrări consistente și eficiente, fără un parcurs profesional credibil iau cu asalt jilțurile puterii și devin „reprezentativi“, fără să reprezinte pe aproape nimeni (dincolo de zona dezinformată, inerțială, manipulabilă a unui electorat în derută). În fapt, ei își reprezintă doar șefii și gașca. Guvernează cu un amestec de vanitate măruntă, suficiență fudulă și interes strict privat. Într-o țară normală, inșii care populează, seară de seară, studiourile noastre de televiziune, fie ca politicieni, fie ca analiști „profesioniști“, ar rămîne în penumbra anonimatului. Orice spectator cît de cît decent e condamnat la perplexitate. Se vorbește prost limba maternă, se gîndește șchiop și partizan, se abuzează de volubilitate, tupeu, eschivă și grosolănie. E plin de „vedete“ contrafăcute, de „VIP“-uri suite-n copac, de mari maeștri ai papotajului de periferie. (În paranteză fie spus, sîntem, cred, singura țară din lume în care foști, actuali – și, poate, viitori – pușcăriași se recalifică impenitent drept dascăli naționali, drept „analiști“ de scandal, drept surse de „breaking news“.)
● Criteriile de evaluare a personajelor publice intră în derivă. Potentații de azi sînt atît de penibili încît potentații de ieri, pe care, pe vremea lor, îi socoteai cvasi-nuli, capătă, dintr-odată, dimensiuni tolerabile, dacă nu chiar un vag nimb de „calificare“ utilă. Ajungi, cu alte cuvinte, să regreți trecutul șubred, îngrozit de prezentul infirm.
● Nu mai e clar ce înseamnă, de fapt, a fi „patriot“. Să iubești țara în pofida „emblemelor“ ei guvernamentale? (Sau, mai mult, să lauzi – ori să tolerezi – Puterea în pofida precarității ei, pentru simplul motiv că ea se confundă cu „țara“?) A observa eșecul național și a striga după ajutor e „trădare“ sau e, dimpotrivă, speranță realistă în intervenția salutară a partenerilor europeni, cu care am luptat să ne „încuscrim“? Iubirea de țară trebuie să fie ascundere „diplomatică“ a gunoiului sub preș sau conștientizare publică a derapajului, stigmatizare a lui și efort de evacuare a cauzelor care l-au produs?
● Schimonosirea ideii de „charismă“ și împuținarea riscantă a „modelelor“ publice sînt fenomene curente. „Succesul“ a devenit strict efectul „combativității“ obraznice, al populismului impudic, al bășcăliei de gang. A sfîșia beregata interlocutorului, a-ți „lua la mișto“ adversarul, a înlocui demonstrația prin epitet gros și sudalmă pestriță – acestea sînt „talentele“ politicianului adevărat! Face „rating“, e „haios“ (sau „crîncen“), e, de fapt, un interlop nărăvaș, ajuns în fotoliul notorietății și al deciziei de partid. Sînt momente în care îți vine să spui că niciodată, în timpul biografiei proprii (și a generației tale), n-ai fost încălecat de o asemenea jalnică adunătură…
● În acest context, reactivitatea civică, bunul-simț cetățenesc, comportamentul electoral se văd descumpănite, relativizate de relele scenei politice. Opoziția e dezarticulată și, din păcate, inexpresivă. Cu cine să votezi? În ce să mai speri? Nu-ți rămîne (deocamdată) decît libertatea de a gesticula, de a face modeste manevre de protest. Dar cîtă vreme guvernanții nu par prea impresionați de revolta străzii, cîtă vreme chiar și o parte a opiniei publice rămîne inertă, dacă nu chiar suspicioasă, temeinic intoxicată de teoriile conspiraționiste ale „Puterii“ („încercare de lovitură de stat“, „agenții lui Soros“, „manifestații finanțate de cercuri dușmănoase“ etc.), totul rămîne o formă de nobilă neputință. În cel mai bun caz, te poți mîngîia că ți-ai salvat onoarea, spunînd „nu“ în vîltoarea pieței. Rezultatul rămîne însă, deocamdată, mai curînd la nivel simbolic. Protestul nu atrage suficientă cantitate umană, guvernul nu are deprinderea, educația și dorința dialogului, iar sondajele pre-electorale dovedesc o nevindecabilă bîlbîială: „răii“ coboară puțin, dar nu destul, iar „ăia mai buni“ urcă puțin, dar nu destul… Pe scurt, s-ar zice că nu mai putem conta decît pe noroc, pe întîmplare, pe Providență.
Una peste alta, arătăm ca după un război pierdut! Și ce e supărător e că, pînă una-alta, sîntem învinși nu de oștiri monumentale, nu de strategii subtile, nu de personalități vînjoase, inteligente, cuceritoare, ci de chintesența mediocrității naționale, de o mînă de șmecheri nătîngi și gureși, bucuroși de victoria lor și de melancolia noastră.
