Un euforic riguros: Eugen Schileru

Nu mi-a venit să cred cînd, săptămîna trecută, am întîlnit-o, la Colegiul „Noua Europă“ din strada Plantelor, pe doamna Micaela Schileru, fiica primului meu profesor de istoria artei, Eugen Schileru. Mi-a adus o foarte frumoasă carte despre tatăl ei, de la a cărui naștere s-au împlinit, anul acesta, în septembrie, 100 de ani. O sută de ani, din care profesorul n-a trăit decît 52. Am avut norocul să l întîlnesc în primul meu an de studenție la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, secția de Istoria și Teoria Artei. Cursul său de „introducere în istoria artei universale“ a fost, pentru mine, prilejul unei aventuri intelectuale fără egal, cu consecințe decisive în formația mea profesională. Dar a fost și șansa unei experiențe omenești cu un sunet unic: Eugen Schileru era un personaj greu sistematizabil, tulburător, un amestec de exuberantă voluptate cognitivă, bucurie existențială și rigoare analitică. Nu avusesem de a face, pînă atunci, cu o conștiință de cultură atît de impozantă: lăsa impresia că știe tot, de la arte vizuale pînă la literatură, de la metafizică la muzică și istorie, dar adăuga informației și interogației experte un patos al asumării, o euforie a degustării, o iubire pentru imediatul trăit, de natură să provoace entuziasm, emulație și un fel de neliniște, ea însăși provocatoare și, prin aceasta, formativă. Imediat după liceu, eram confruntat cu o „stihie“ pedagogică pe care n-o putusem anticipa. A fost primul episod dintr-o norocoasă suită de profesori pe mîna cărora am ajuns în anii de facultate: Ion Frunzetti, Edgar Papu, Vasile Drăguț, Adina Nanu, Dan Grigorescu, Dan Hăulică și alți cîțiva, fără de care profilul meu intelectual ar fi fost condamnat la paloare…

Mă simt îndemnat să ilustrez acest moment aniversar printr-o rapidă pagină de memorialistică, utilă, poate, pentru reconstituirea unui portret viu, dincolo de performanța lui propriu-zis culturală. Am în minte trei episoade:

1. Primul contact. Am făcut parte dintr-o promoție „avantajată“ de o întîmplătoare „contemporaneitate“ cu Zoia Ceaușescu. În anul absolvirii liceului (1966) – și numai în acel an – s-a decis ca elevii cu nota maximă la bacalaureat și cu media maximă în ultimele patru clase de liceu (era cazul Zoiei) să intre fără examen la orice facultate poftesc, cu excepția acelora care implicau înzestrări specifice (muzică, actorie, pictură etc.). Așa se face că m-am înscris la Istoria și Teoria Artei, o instituție „de elită“, care nu scosese la concurs decît cinci locuri. În situația mea erau și alte două colege, astfel încît, în loc de cinci, am intrat în anul I opt inși. Cînd Eugen Schileru a intrat la prima lui oră de curs a cerut, imperativ, ca cei intrați fără examen să se ridice în picioare. Ne-am ridicat, oarecum mîndri, dar și oarecum stînjeniți. Profesorul ne-a contemplat sever și, după o pauză plină de „subtext“, ne-a spus, cu timbrul și intonația lui caracteristice (ușor nazalizate): „Stați jos!“ Era un complicat amestec de dispreț, melancolie „sociologică“ și stupoare față de nebunia vremurilor. Am purtat cu noi ani de-a rîndul acest stigmatizant „Stați jos!“.

2. În timpul anului, am fost, la un moment dat, victima unui malentendu penibil: profesorul vorbea și i s-a părut că, în loc să urmăresc atent prelegerea, surîd echivoc asistentei sale, domnișoara, pe atunci, Marina Vanci (ulterior soția, la Paris, a lui Jules Perahim). Eugen Schileru s-a enervat: „Dumneata crezi că eu scot din burtă ceea ce spun?“ „Ridică-te-n picioare!“ (Iar!) „Și rămîi așa!“ Aveam o biografie de elev silitor și cuminte, așa că am fost uimit de postura în care mă aflam. Mă gîndeam deja că, dat fiind acest regretabil incident, nu voi trece examenul de sfîrșit de an. M-am pregătit cu atît mai tenace și am luat nota cea mai mare, obligat să constat cît de echitabil și neranchiunos era dl Schileru. Dar la scurtă vreme după această întîmplare, mă găseam în anticamera profesorului Dan Grigorescu, la Editura Meridiane, al cărei director devenise. Generos, Dan Grigorescu mă invitase ca să-mi propună o colaborare (un album Guardi) care să mă ajute financiar. După cîteva clipe de așteptare, din cabinetul directorului iese Eugen Schileru, care trecuse să-l vadă. M-am făcut mic! O să-și amintească, mi-am zis, de „indisciplina“ mea și o să mă „toarne“ editorului. „Ce-i cu domnul ăsta aici?“, a întrebat profesorul. „L-am chemat să-i dau ceva de lucru“ – a fost răspunsul. „Bine-ai făcut! Dar pe băiatul ăsta să-l ții așa, de suflet!“ Nu povestesc asta ca să mă pun într-o lumină favorabilă pe mine (deși tocmai auzisem una din cele mai mîngîietoare vorbe din cîte am auzit pînă azi), ci ca să pun în lumină noblețea cuiva care înțelegea să treacă „sufletul“ printre preocupările sale pedagogice și să dea unui tînăr timid un impuls de început, o încurajare atentă, venită dintr-o mare bunătate a inimii.

3. Am fost coleg de an cu Marin Tarangul, o altă întîlnire destinală pentru mine. Marin era mai în vîrstă și scria deja prin diverse gazete. Uneori, stilul lui avea o anumită tentă de obscuritate, ceea ce l-a făcut, odată, pe Eugen Schileru să-i dea un sfat, în beneficiul nostru, al tuturor: „Marine, cînd scrii un text, ferește-te să dai cititorului impresia că te miști într-un teritoriu la care el nu are acces!“ N-am uitat pînă azi lecția aceasta. Și mă gîndesc adesea la profesorul Schileru ca la un mare maestru, pe care n-am avut destul timp să-l iubesc…