De regulă, teoriile „statului paralel” mă plictisesc, dar, adesea, mă și amuză. Ideea că există un grup de șmecheri care dirijează totul din umbră cu procedee și scopuri inaccesibile cetățeanului obișnuit ilustrează pasiunea general umană pentru „dedesubturi”, pentru manevre „oculte”, pentru inevidențe subversive. A fi „băiat deștept” e a înțelege temeliile tenebroase ale experienței curente, a ști mai bine decît „prostimea” cum stau, de fapt, lucrurile. „Ascultă-mă pe mine! Nu e ce crezi! Stai să-ți explic!” – e somația inițială a discursului „edificat”, adresat naivilor... De ce asemenea speculații mă plictisesc? Pentru că nu cred în campioni ai inteligenței, în mici găști de genii perfide, dispuși și pregătiți să încalece țări, continente, planeta însăși. Pe de altă parte, dacă asemenea monumente de subtilitate există, iar noi, ceilalți, sîntem atît de nătîngi, de ușor manipulabili, de fleșcăiți, încît ne mulțumim cu statutul de „materie primă” a unor proiecte ascunse, puse pe picioare de experți zenitali, care ne manevrează ca pe niște jucării inerte, atunci ne merităm soarta. Bine ne fac! Păcat că nu iau puterea în mod explicit (la cît sînt de supra-înzestrați ar fi, pentru ei, floare la ureche!) ca să ne arunce și nouă cîte o ciozvîrtă, în timp ce își ating propriile scopuri. Care scopuri? Să se îmbogățească? Păi, asta reușesc și tartorii statului „neparalel”, puternicii activi la lumina zilei! Să domine mapamondul sau cîte o țară întreagă? Păi, care e hazul să fii șef peste o adunătură de fraieri? Pe scurt: nu cred nici în inteligențe boreale (cuplate, neapărat, cu suflete perverse), nici într-o imbecilitate colectivă (deși am momente de panică...), pe care numai cine nu vrea nu o manevrează și nu o încalecă. A, da – viața politică e plină de mînării ascunse, de subterane impure, de jocuri de culise. Dar a le socoti efectul unei congregații de „experți” e a le acorda o anvergură care le lipsește cu totul.

Și totuși, un anumit „stat paralel” există, altul decît cel „exploatat” mediatic. E „statul paralel” al performanței (culturale sau instituționale), despre care nu se vorbește, statul paralel al hărniciei, al talentului, al reușitei intelectuale nebăgate în seamă, nerăsplătite după merit, ba chiar marginalizate nătîng, de veleitari, de „oficiali” care au alte „treburi”, de vînători abili (și invidioși) ai unor prestigii nemeritate. Ar fi de făcut o listă a acestui „stat paralel”, pînă nu e prea tîrziu... Din păcate, în țara noastră, există aproape o tradiție a ignorării sau chiar a evacuării succesului strict profesional (căci nu încurajăm „elitismul”, „turnul de fildeș” etc.). Dacă ne convine, recuperăm beneficiile succesului prin reverență postumă, prin parastas lăcrămos și țanțoș. Preferăm să omagiem calitatea post-mortem. Cît e încă vie, sîntem... relativiști.

Din mulțimea pe care o am în minte, voi semnala, astăzi, cîteva nume, (re)apărute „pe piață” cu o serie de reușite exemplare. De pildă, Andrei Cornea. A demarat, de curînd, publicarea unei ediții integrale a operei lui Platon (în cinci volume). Specialist de vîrf în greaca veche, el e traducătorul tuturor dialogurilor, autorul studiilor însoțitoare, al notelor și comentariilor lămuritoare. Într-o țară normală, un asemenea efort ar fi fost răsplătit cu un ecou public adecvat, iar autorul ar fi academician... Cu atît mai mult cu cît dl Cornea e și un prestigios istoric de artă universală și românească, un subtil comentator de filosofie, precum și un remarcabil romancier. Pe scurt: un ins cît un întreg „stat paralel”. Degeaba! Orizontul în care se înscrie el nu ne interesează.

O altă performanță impozantă, de asemenea „paralelă” cu recunoașterea pe care o merită, aparține dlui Adrian Papahagi. El a început publicarea unei interpretări integrale, în mai multe volume, a operei lui Shakespeare. E o întreprindere curajoasă, laborioasă, pe măsura tuturor contribuțiilor oferite culturii autohtone (dar nu numai) de profesorul clujean. Nu ne grăbim să reacționăm. E mai picant să-i bombănim opțiunile politice, „conservatorismul” ș.a.m.d. În rest, lăsăm altora „pedanteria” de a prețui înzestrarea unui exeget de un asemenea calibru. Dl Papahagi e membru al unui „stat paralel” academic de care nu ne pasă: International Society of Anglo-Saxonists (ISAS), Association des Médiévistes Anglicistes de l’Enseignement Supérieur (AMAES), Early English Text Society (EETS), European Society for the Study of English (ESSE), Association Paléographique Internationale (APICES), Société des Anglicistes de l’Enseignement Supérieur (SAES), Medieval Academy of America. Ei și? Cine știe ce combinații oculte l-au „absorbit” în rețeaua lor. Oamenii cinstiți, patrioții adevărați, gînditorii progresiști nu ajung la asemenea „promovări”...

Și încă o mențiune: cîți români au luat notă și s-au bucurat că, de curînd, un savant autohton, dl Andrei Timotin (director al Institutului de Studii Sud-Est Europene din București), a cîștigat, prin concurs internațional, un post de profesor la celebra École Pratique des Hautes Études de la Paris? Avem alte performanțe de sărbătorit...

Firește, am livrat, mai sus, o listă rapidă. Din fericire, ea poate deveni mult mai cuprinzătoare. Dar cu o iradiere minoră față de marile vedete ale politicii și mediilor dîmbovițene. Nu pierdem timpul cu lucrările unui sociolog prestigios ca Mirel Bănică (așa e că nu prea știți despre cine e vorba?), nu ne umflăm în pene că un român, Mihai-Răzvan Ungureanu (cam „antipatic”...), e profesor la Academia Diplomatică din Viena, nu știm despre nici un performer academic atîtea detalii cîte știm despre Cîțu, Șoșoacă, Barna, Ciolacu, Mihaela Rădulescu, Prodanca, Pastramă ș.c.l. Or, dacă mă întrebați pe mine, la noi (ca și la alții), statul adevărat e cel care oferă referințe pentru istoria durabilă, pentru zona valorilor. Tot restul e paralel...