Turnanta ucraineană

Descopăr, uimit, că, acum opt ani, am publicat în Adevărul un text despre problema ucraineană, provocat de un articol pe aceeași temă apărut în Die Welt. N-am cum să nu-l reiau...

De curînd (martie 2014), a apărut, în Die Welt, un editorial al sociologului german Wolf Lepenies despre viitorul Ucrainei. Teza editorialului valorifică, în orizont european, analizele unui tînăr istoric ucrainean, Andriy Portnov, cu care am avut și eu prilejul să stau de vorbă, vara trecută (2013), la Institutul de Studii Avansate din Berlin. E bine, atunci cînd încerci să înțelegi situația unei țări diferite de a ta, să acorzi o atenție specială localnicilor. Sînt întotdeauna – mai ales dacă e vorba de oameni cultivați – mai riguroși în comentariile lor decît reportajele curente de televiziune. Andriy Portnov ne atrage atenția că istoria Ucrainei nu se epuizează într-o unică „narațiune”: memoria țării e o memorie pestriță, o juxtapunere de „povești” și interpretări distincte, în care e greu să separi dimensiunea rusească de cea propriu-zis ucraineană. Etnic vorbind, lucrurile sînt încă și mai complicate: la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, Herder vorbea despre numeroasele „mici populații sălbatice” care ocupau teritoriul ucrainean, cam în felul în care un amalgam asemănător precedase constituirea civilizației vechi grecești. Dar, pentru a rămîne la dihotomia fundamentală „ucrainean-rusesc”, să amintim echivocul semnificativ al noii monede „naționale” introduse de președintele Kucima, înainte de „revoluția portocalie”: bancnotelor li s-a dat un nume ucrainean (grivna), iar monedelor metalice – nume rusesc (copeici). Distribuția lingvistică a țării nu e, nici ea, ușor de sistematizat. Portnov arată, cu argumente, că, în Ucraina, faptul de a vorbi rusește nu e, în mod necesar, o dovadă că ești rus (sau pro-rus).

Wolf Lepenies e de părere că soluția actualei crize ucrainene trebuie să pornească tocmai de la recunoașterea lucidă, nepartizană, a structurii multiple, diversificate a țării. Ucraina, spune el, nu ar fi bine plasată nici în blocul „Rusiei Mari”, dar nici în acela al Uniunii Europene și, cu atît mai puțin, în blocul NATO. Ea ar trebui să rămînă o „turnantă”, un interval, un „spațiu de negociere” („Trading Zone”) între cele două lumi, o zonă de trecere, de reciprocă acomodare a Occidentului la Rusia și a Rusiei la Occident. Un model echivalent ar fi, în opinia savantului german, Turcia, așezată și ea între Europa și lumea islamică, și necesară tocmai pentru că are această poziție specială, de mediator privilegiat. Putin greșește, deci, cînd vrea să rusifice Ucraina, tot astfel cum Erdogan greșește cînd vrea să islamizeze Turcia. Dar nici Uniunea Europeană nu trebuie să mizeze pe ipoteza nerealistă a preluării celor două țări „în sistem”.

În ce mă privește, în ciuda vechii mele simpatii pentru Wolf Lepenies (fără de care n-aș fi putut înființa Colegiul Noua Europă din București), nu pot fi de acord cu rezonabila lui concluzie. Și despre România s-a vorbit mereu ca despre o „turnantă” între Est și Vest, între Orient și Occident. Avem, chipurile, prin har geopolitic, vocație de „intermediari”. Misiunea noastră este „sinteza”. Am trăit însă, pe pielea noastră, consecințele acestei non-apartenențe, ale acestei plutiri „conciliante” în no man’s land. În lumea de azi, globalizarea face încă și mai dificilă situarea în afara oricărei definiții. Nu orice țară își poate permite neutralitatea Elveției, bine protejată de vecinătăți pașnice și prospere, prosperă ea însăși, asumată amical, ca atare, de comunitatea continentală. Ucraina stă însă între un agresiv apetit imperial și o sumă de bune (și politicoase) intenții europene. Salvatoare nu poate fi decît o opțiune limpede. Nu o opțiune între două construcții religioase (ca în  cazul Turciei), înte două tipuri de bunăstare (ca, să zicem, în cazul Norvegiei), ci între „normalitatea” valorilor democratice și derapajul, mereu posibil, spre precaritate economică și autoritarism. Ideea de a transforma Kievul într-un loc de întîlniri „diplomatice” între Moscova și Bruxelles mi se pare oarecum candidă și neproductivă.

Altceva este, cred, demn de luat în seamă, din perspectivă românească, în criza ucraineană. Andriy Portnov crede că lucrurile au mers pe o cale greșită încă de pe vremea „victoriosului” Iușcenko, în a cărui guvernare s-au pus mari speranțe în materie de modernizare, de reformă politică și administrativă etc. Or, „marea schimbare” anunțată și sperată de toată lumea n-a avut loc. Ucraina „post-revoluționară” s-a prăbușit sub corupție și incompetență. Rezultatul? Nostalgicii și pro-rușii au recîștigat teren și și-au transferat așteptările neîmplinite asupra mamei Rusii și a „întreprinzătorului” Putin.

Să facem un scurt exercițiu de imaginație. Să zicem că ar exista, teritorial și statal, două Românii: una comunistă, rămasă sub Ceaușescu (sau sub urmașii lui), și, alături, una „europeană”, „post-decembristă”. Îmi este, din păcate, ușor să-mi închipui că cei 46% din cetățenii României „noi”, care spun, azi, că era mai bine înainte de 1989, ar fi spontan de acord ca România „vecină”, cea comunistă, să ne „anexeze”. Ceaușescu ar organiza un referendum, Uniunea Europeană ar protesta „diplomatic” și ar bloca fondurile cîtorva magnați din țara agresoare, dar pe străzi vor defila, „pacific”, cîteva tancuri, iar poporul va saluta, cu entuziasm, sigur de buna lui alegere, revenirea la matcă. Ar putea fi calificată o astfel de acțiune „ceaușistă” drept brutală, nedreaptă, abuzivă? Nici vorbă. Parcă americanii n-au intrat în Afganistan?

Pe scurt: corupția și incompetența ne-ar putea costa mult mai mult decît ne imaginăm. Nu doar o scădere a nivelului de trai, ci o scădere a capacității de a spera, de a opta, de a rămîne cu adevărat independenți. Orice țară administrată catastrofal devine o ilustrare tragică a vulnerabilității. Asupra oricărei țări în dezordine planează destinul unei Ucraine…