Trei frici
De ce am vrut noi, esticii, să intrăm în NATO? Ca să agresăm Rusia sub imboldul unei voințe malefice a Occidentului, cum sună narațiunea propagandei putiniste? Nicidecum.
Am vrut în NATO în primul rînd fiindcă ne era frică de Rusia, chiar și după căderea URSS. O lungă și nefastă istorie ne avertiza împotriva ambițiilor unui imperiu. Ambiții niciodată calmate cu adevărat. Ocuparea Poloniei în 1939, răpirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, invadarea Ungariei în 1956, invadarea Cehoslovaciei în 1968, amenințarea cu invadarea Poloniei în 1981 – iată destule episoade nefaste din istoria relativ recentă, asta pentru a nu mai aminti de secolele trecute. Dar cel mai rău a fost impunerea comunismului timp de 45 de ani, în disprețul înțelegerilor convenite la Ialta în 1944, prin care se garantau alegeri libere și corecte în Europa de Est. Chiar o Europă Centrală și de Est neutră militar era, pe atunci, acceptabilă; dar una bolșevizată – cu toate ororile care au decurs de aici – a constituit o imensă fraudă istorică, de care Rusia – moștenitoarea legală a URSS – rămîne responsabilă. Iar în momentul cînd Putin declară căderea URSS „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, nu putem constata decît că singura noastră șansă de a supraviețui independenți și liberi a rămas alianța occidentală.
În al doilea rînd, am vrut în NATO fiindcă ne-a fost frică unii de alții: o veche istorie conflictuală, revendicări teritoriale și naționale reciproce agitau spiritele după 1989: ungurii și românii, ungurii și slovacii, românii și bulgarii, românii și ucrainenii – aproape fiecare avea ceva de reproșat, de revendicat, de reclamat de la vecin. Toți aveam minorități care visau la „patria-mamă”. Toți aveam agitatori naționaliști. Exemplul nefast al fostei Iugoslavii putea fi contagios. Într-o dezordine naționalistă care amenința să arunce în aer Europa de Est la fel ca Balcanii de Vest, NATO a apărut – și chiar a fost – salvarea. Țările candidate au trebuit să încheie tratate reciproce, revendicările teritoriale față de vecini au trebuit abandonate sub cuvertura comună a alianței. A urmat desigur și admiterea în UE, dar NATO însemna și înseamnă pînă azi, în mințile esticilor, America: am vrut „umbrela” mai mare și mai puternică americană și numai apoi mult mai colorata umbreluță europeană.
În sfîrșit, în al treilea rînd, am vrut să intrăm în NATO, fiindcă ne-a fost frică de noi înșine. Eram noi, esticii, în anii ’90 și chiar mai tîrziu, nesiguri pe democrația noastră de curînd redescoperită și pe care o parte însemnată a populațiilor n-o înțelegea. Oare avea ea să dureze, cu atît mai mult cu cît condițiile economice erau adesea dificile și oamenii nemulțumiți? Adesea, tradițiile naționale nu favorizau nici democrația, nici instituțiile liberale. Și, din nou, desigur, prezența Rusiei în proximitate, cu sistemul său politic autoritarist, a reprezentat întotdeauna o amenințare pentru aceste instituții. Chiar dacă NATO n-a cerut niciodată standarde democratice prea înalte, spre deosebire de UE, totuși măcar ne-a garantat o anumită stabilitate constituțională împotriva riscului unei derive dramatice antidemocratice, ba chiar fascistoide – care n-ar fi fost deloc imposibilă în țările noastre, bogate cîndva în asemenea tradiții.
Așadar, aceste trei frici (de altminteri întrețesute) ne-au adus în NATO: frica de Rusia, frica de vecini și frica de noi înșine.
Foto: wikimedia commons
