În Evanghelia după Matei ni se povestește că, după Învierea Sa, Iisus le-a vorbit oamenilor în trei rînduri. O dată pentru a le spune: ,,Bucurați-vă!”, apoi: ,,Nu vă temeți!” și la urmă (către ucenici): „Cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului!”.

Cine mai are urechi astăzi, în România, să audă cu adevărat aceste cuvinte? Bucuriile noastre, dacă sînt, sînt resentimentare: ne bucurăm de eșecurile altora - ale Opoziției dacă sîntem cu Guvernul, ale Guvernului dacă sîntem cu Opoziția. Ne bucurăm să depozităm vești proaste, să distribuim vinovății și injurii, să catalogăm dezastre. În afară de bucuria micilor achiziții zilnice, nu ne rămîne decît bucuria sinucigașă de a fi încruntați, de a iradia îngrijorare, de a secreta cele mai perfide scenarii. Ne trecem viața în voluptatea de a degusta calamități reale și închipuite. Sîntem neîndurători, prost dispuși și, în cel mai bun caz, sarcastici. N-avem încredere decît în cine ne aprobă, înlocuim prieteniile cu alianțe și nu mai iubim nimic în afara propriilor noastre opinii.

De temut, ne temem de tot: de ce-a fost, de ce este, de ce-ar putea să fie; de partide, de privatizare, de nelegiuiri (dar și de legi!), de unguri (dar și de o sumedenie de români!), de comunism, de neocomunism, de criptocomunism, de Ialta, de Malta, de presă, de sindicate, de stînga, de dreapta, de străini (de oculta mondială și de chinezi), de intelectuali, de mineri, de serviciile secrete, de „statul paralel”, de GDS, de DNA, de UE etc. Ne temem de tot ce nu știm, de tot ce știm, de tot ce aflăm. Ne temem să ne bucurăm, ne temem să vorbim despre răbdare și despre speranță.

Temători și triști, sîntem, firește, departe de a simți în preajmă prezența Celui care a promis să fie cu noi „în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului”. Cu cît e mai multă religie la vedere, cu atît sîntem mai nereligioși. Ne simțim cînd prea siguri de noi, manevrați de juvenile vanități politice, de convingerea iresponsabilă că pentru a reuși n-avem nevoie de nici un înger, cînd, dimpotrivă, sufocați de singurătate, părăsiți, de-mobilizați, resemnați.

Toate astea dovedesc că niciodată n-am fost mai puțin pregătiți pentru Sfintele Paști decît anul acesta. Mi se va răspunde că, totuși, nu prea avem motive de bucurie, că avem, în schimb, motive să ne temem și să ne simțim uitați de Dumnezeu. Dar nu e aceasta situația însăși a Răstignitului? Nu-și pierde El bucuria în Grădina Ghetsimani („întristat este sufletul Meu...”)? Nu i se face și Lui frică („…de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!”)? Și nu se simte și El părăsit de Tatăl („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”)? Sărbătoarea Învierii e însă tocmai sărbătoarea transgresării acestor trei poticniri. E sărbătoarea a două îndemnuri („Bucurați-vă!”, „Nu vă temeți!”) și a unei promisiuni („Cu voi sînt…”). A răspunde acestor îndemnuri și acestei promisiuni cu argumente rezonabile, cu lucidități plate, cu „evidențe” imediate e a rămîne în afara spiritului pascal. Și în afara credinței adevărate, care nu e altceva decît a fi capabil de bucurie în plină încercare, a fi neînfricat în vremuri înfricoșate și a te simți mereu asistat, în efortul tău, de Ochiul suprem.

Nu ni-L putem închipui pe Iisus coborînd de pe cruce pentru a se răzbuna. Nici pentru a stîrni melancolii și spaime. Şi, mai ales, nu ni-L putem închipui înviind pentru a lăsa lumea în urma lui ca pe un pustiu fără orizont și fără însemnătate.

(Text reluat, cu unele readaptări, din Adevărul, nr. 374, aprilie 1991, adică scris, nu-mi vine să cred, acum 30 de ani! Sper, astăzi, mai ales în adevărul ultimului rînd.)