Ţoapa de tip nou

Ţoapa e eternă şi ubicuă. La noi, ea are însă o consistenţă aparte, ceva între exasperant şi pitoresc, un amestec de candoare zoologică şi obrăznicie veselă, de agresivitate fudulă şi nesimţire colocvială. Ţoapa de tip vechi nu avea încă mijloacele de care dispune ţoapa de tip nou. Nu se simţea neapărat bine în localurile „fine“, nu conducea jeep-uri năprasnice, nu avea smartphone ultimul răcnet. Acum, noile ţoape au intrat în expansiune. Pe stradă, la restaurant, la televiziune, ele sînt de neocolit. Ne populează viaţa de fiecare zi, ne invadează intimitatea, ne impun codul lor de comportament. Sîntem prizonieri. Şi dacă protestăm, facem figură de boşorogi „elitişti“, incapabili să se „branşeze“ la exigenţele vremurilor noi.

Să ne înţelegem. „Ţoapa“ la care mă refer nu este o categorie socială sau simptomul unei denivelări culturale. O poţi identifica în toate straturile societăţii, dar, mai ales, în noua nomenclatură, între proaspeţii îmbogăţiţi, în „noua burghezie“ cu venituri şi cariere confortabile. Ţoapa tradiţională era, mai curînd, un produs al sărăciei, un epifenomen al periferiei, un efect secundar al dezordinii axiologice. Ţoapa contemporană este, oricît ne-ar întrista să spunem asta, unul dintre rezultatele nedorite ale schimbării din Decembrie 1989. Libertatea e, încă din Rai, un dar cu două tăişuri. O poţi folosi greşit. La fel – democraţia. Egalitarismul ofensiv pînă la necuviinţă, arbitrarul noilor ierarhii, suspensia regulilor, averile nemuncite, satisfacţia tribală de a-ţi etala bunurile, toate la un loc produc un tip uman care riscă să devină o adevărată toxină publică: te izbeşti de el la fiecare pas, nu-l poţi reforma, nu-l poţi contesta, fără să fii acuzat de aroganţă, fandoseală discriminatoare, lipsă de îngăduinţă creştinească. 

Spre deosebire de ţoapa „clasică“, înclinată să se simtă bine mai degrabă în mediul ei, între cei din aceeaşi făină cu ea, ţoapa cea nouă se simte acasă oriunde. Peste tot. Ia imediat în posesie spaţiul în care se află. Dacă e la volan, îşi adjudecă ambianţa rutieră: „se descurcă“ impenitent printre fraierii care încă se conformează unei minime geometrii a traficului, parchează unde are chef (şi, preponderent, unde n-are voie). Frecvent, îţi taie calea vitejeşte cîte un „jipan“ condus, în 70% din cazuri (după statistica mea aproximativă), de fete abia domesticite, care n-aveau cînd să-şi fi putut finanţa, prin performanţă profesională, un asemenea lux, şi care conduc cu telefonul într-o mînă şi cu rujul în cealaltă.  

„Acasă“ se simt ţoapele de tip nou şi la restaurant. De îndată ce se aşază la o masă, singuri sau cu rude şi prieteni, ei îi evacuează psihologic din sală pe toţi ceilalţi clienţi. Dacă ai ghinionul să nimereşti într-un local în care „petrec“ asemenea ipochimene, eşti anulat. Se vorbeşte tare, se rîde cu sughiţuri, se fac glume cu apropo, se povestesc lucruri de tot soiul, în general neapetisante… Eşti condamnat la indiscreţie. Afli, din sonore conversaţii telefonice, ce simte comeseanul pentru Maricica, ce boli are mama, ce au de făcut imediat subalternii din firmă etc. Din taclaua convorbitorilor, ajung la tine, în ample torente de decibeli, opinii politice tranşante, ipoteze despre dezastrul din Apuseni şi de pe lacul Siutghiol, relatări picante despre şefi, vecini, cumnaţi şi soacre. Oamenii se simt bine. Nu cred în chestia cu „spaţiul public“. Peste tot, se poartă destins, ca la ei în bucătărie. Copiii aleargă urlînd printre mese, se cere muzica mai tare, se alunecă des spre vorba în doi peri şi gluma deşucheată. De obicei, masa e dominată de o matroană volubilă, „sufletul“ petrecerii, încîntată de sine, provocatoare, învestmîntată strident şi trăgînd zglobiu cu ochiul spre mesele vecine, ca să-şi verifice şi să-şi consolideze succesul.  

Mai sînt şi cei care stau în maşină cu portiera deschisă şi ascultă manele sfîşietoare, în beneficiul întregului cartier, mai sînt şi cei care strigă pe stradă ca pe tarla, mai sînt şi cei (cele) care apar la cîte un post de televiziune îmbrăcaţi cool, sau dezbrăcaţi, şi vorbesc limba română ca pe o limbă străină. Mai sînt şi cîteva ţaţe nărăvaşe care îşi asupresc invitaţii prin talk-show-uri „de atitudine“, mai sînt şi unele cuconiţe cu ventuze hipertrofice în loc de buze şi cu o regie apocaliptică a posteriorului, mai sînt şi politicieni înecaţi, financiar, în propria osînză, dascăli cu o cultură de telenovelă, preoţi adormiţi într-o pietate inexpresivă, neconvingătoare şi, totuşi, profitabilă, ziarişti care transformă informaţia într-un soi de bordel de vorbe ş.a.m.d.

Aş spune că acestea sînt „ouăle sparte“ ale Revoluţiei. Dar aş adăuga imediat că ceea ce s-a întîmplat în Decembrie 1989 nu poate fi compromis (încă) de asemenea „pagube colaterale“. Cei care au murit atunci nu merită dezonoarea de a fi sărbătoriţi morocănos, dar nici pe aceea de a-şi vedea jertfa murdărită de discursuri pompoase, de anecdotică facilă, de festivisme ipocrite şi ostentative. Trebuie să vorbim altfel despre Revoluţie şi, de asemenea, să tăcem altfel despre ea.