Stau pe strada Paris, spre Piața Victoriei. Cartierul – „Parcul Bonaparte“ pe vremuri – are încă farmec și oarece „fason“ rezidențial. E drept, apropierea Pieței Victoriei dăunează nițeluș ambianței. Vrei, nu vrei, încasezi toată zarva manifestațiilor de protest sau de adeziune, cu megafoane, blocaje de circulație, discursuri, lozinci, muzici ș.a.m.d. Dar prefer ca asemenea adunări civice să aibă loc, chiar cu prețul unei inevitabile poluări sonore. Ceea ce mă indispune pînă la furie sînt „zgomotele“ în aparență minore, dar inevitabile, din jurul casei, provocate de mici „șantiere“ private sau instituționale. Te trezești asaltat de sunete de burghiu îndărătnic, de percuția unor lovituri de baros, de „muzica“ inconturnabilă a cîte unei drujbe harnice. În plus, lucrătorii vociferează abundent: se strigă unul pe altul, își dau reciproc indicații, fac glumițe și rîd apocaliptic. Nu ai cum să știi dacă sînt angajații unei firme sau lucrează la negru: sînt la fel de vehemenți, fie că se ocupă de reparații imobiliare private, fie că se ocupă de amenajarea unor noi sau vechi clădiri publice, fie că umblă la asfalt, țevărie, fire de electricitate defecte. Știi că există legi pentru protejarea liniștii publice, dar nimeni nu le ia în seamă. Poliția nu intervine, cetățenii victimizați suportă, cu tradițională resemnare, situațiunea… Și aflu de la o mulțime de amici că au experiențe asemănătoare și în alte cartiere. Cu veche exasperare, mi-am amintit de un text scris acum vreo patru-cinci ani, sub impactul isterizant al unor „șantiere“ învecinate de nedomesticit. Îl reiau, în speranța că cineva se va sesiza și va lua în serios brambureala citadină care ne strică odihna, orele de lucru, dreptul la pace locativă. Dar nu-mi fac iluzii. Nu se va schimba nimic. De cînd mă știu, „țara toată e un șantier“…

Cei din generația mea își amintesc de formula aceasta, care umplea ziarele propagandei comuniste, pentru a glorifica furor-ul înnoitor al regimului, ofensiva victorioasă a „noului“ asupra „vechiului“, angajarea maselor populare în efortul de reconstrucție care promitea, „la capătul tunelului“, un „viitor luminos“. Formula are, totuși, unele dezavantaje. Ea sugerează o neașezare perpetuă, devenită mod de viață. Nu se poate trăi normal printre gropi, buldozere, macarale și dărîmături. În realitate, „șantierul“ s-a dovedit, curînd, nu doar unul al construcției, ci, mai ales, unul al demolărilor. În plus, obsesia construcției exterioare nu mai lăsa loc pentru răgazurile, esențiale, ale interiorității. „Omul nou“, care trebuia „construit“ pe dinăuntru, era o schemă festivă, o metaforă demagogică, o fantasmă. (Deși mi se întîmplă, uneori, să-l văd prinzînd corp abia acum, ca un soi de „homunculus“, ca un un reziduu avortat al vechilor „imperative“.)

Retorica „șantierului“ nu mai are, însă, nici măcar „impactul“ de altădată. Șantierul înseamnă azi mai curînd un „proiect“ înghețat, o sumă de acareturi abandonate, eternizare a unui început care nu e gîndit să ducă spre final. Exemplu caracteristic: autostrăzile. Iar mai aproape de noi: Bucureștiul. Pe oriunde umbli dai de gropi, porțiuni de trotuar sau de carosabil înconjurate de benzi și panouri de protecție, asfalt căsăpit, reasfaltări amînate sau aproximative, străzi blocate și o vioaie gălăgie de echipă, asta cînd există, prin preajmă, o echipă cît de cît activă. Fiindcă se întîmplă și ca „șantierele“ să fie pustii sau să capete viață, brusc, noaptea sau în week-end.

M-am interesat. Am aflat, încă o dată, în ce mod instituțiile și serviciile noastre sînt – vorba generalului Berthelot după o inspecție a armatei române în preajma Primului Război Mondial – „în chip admirabil dezorganizate“. Dacă trebuie reparată, undeva, o conductă, operațiunea nu e preluată de o firmă specializată, ci de trei. Una vine să spargă asfaltul și să sape pînă dă de țevăria defectă. Apoi pleacă și lasă la fața locului o mînă de „experți“ instalatori, pregătiți să intervină profesionist. Cînd își termină treaba, pleacă și ei, urmînd să-și facă apariția o a treia echipă, cea programată să astupe groapa și să reasfalteze. Nu se știe exact nici cînd vin primii, nici cînd (sau dacă) vin ultimii, așa că durata „procesului“ e imprevizibilă. O nesimțitoare lipsă de coordonare parazitează orașul: trecătorii și șoferii devin isterici, atelierele auto prosperă, fericite să repare pagubele unui carosabil plin de zgîlțîitoare surprize. Capitala e un șantier! Un șantier arbitrar, cu rezultate care creează, de îndată, necesitatea (și, eventual, perspectiva) șantierului următor. Și încă ceva: dacă ai ghinionul să fii vecin cu amplasamentul unei asemenea „instalații“, vei avea ocazia să vezi (și, mai ales, să auzi) ce personaj „neconvențional“ e lucrătorul român. Fie că e zi sau noapte, fie că e în timpul săptămînii sau sîmbătă, omul nostru, împreună cu „colegii“ săi, e un redutabil dispozitiv sonor: se simte singur pe o tarla din frumoasele meleaguri ale ținutului său natal. Strigă, înjură, rîde în hohote, „organizează“ echipa cu toți decibelii de care e capabil. „Cîmpul muncii“ e propria lui ogradă, „spațiul mioritic“ al bojocilor lui viguroși. Pe scurt, avem de a face cu un „arghezian“, practicant fălos al unor răstite „îndemnuri pentru vite“. Șantierul lasă în urmă un „produs“ semifinit, o „depanare“ extrem de precară a spațiului public, dar un „ecou“ vocal abundent, dovadă peremptorie a virilității noastre  milenare.

Am văzut și în Occident șantiere stradale care, uneori, încurcă circulația, care durează neașteptat de mult și care par să se multiplice de la o zi la alta. Importante sînt însă deosebirile: localnicii sînt anunțați cînd încep și cînd se termină lucrările, operațiunea se desfășoară în liniște și constant (adică fără întreruperi incontrolabile), iar, la sfîrșit, reparația e garantat temeinică și terenul rămîne curat, fără fușereală, fără „cicatrici“ de nevindecat.

Las la o parte, deocamdată, alte aspecte ale neastîmpărului „constructiv“ din capitala noastră: explozia de cazemate cu pereți de sticlă, abandonarea unor rare bijuterii arhitecturale ale Bucureștiului vechi, de dragul unor „noutăți“ standardizate, inițierea unor „complexe“-mamut, care aglomerează, urîțesc, periclitează peisajul urban. Nu există responsabili, nu există control urbanistic și ingineresc, există numai victime… Unde-s primăriile, unde Comisia Patrimoniului, unde spiritul civic? „Politica mare“ e în altă parte!

P.S. Deunăzi m-am dus la casa învecinată, care îmi strică zilele cu „vrednicia“ țipătoare a „restauratorilor“ ei. Voiam să întreb cît mai țin „lucrările“ și dacă nu se poate proceda mai discret, mai puțin invaziv. Era să mănînc bătaie…