Nu sînt capabil să pun peste experiența vie a unei prietenii lespedea omagială a unui necrolog. Nu pot recurge la retorica absenței și a despărțirii cînd e vorba despre intensitatea unei prezențe de-o viață. Așa că prefer să-l salut pe Sorel, reamintindu-i textul pe care i l-am dedicat cînd a împlinit 80 de ani. Acesta e, pentru mine, Sorel cel viu, Sorel care nu e făcut să plece, Sorel pe care mă bucur că l-am revăzut la timp, cu sprijinul prietenesc al fiului său Vlad.

Sorin Vieru a devenit, pentru mine, un personaj, înainte să-l întîlnesc față către față. Floriana Avramescu, o colegă de liceu care mi-a marcat adolescența și prima tinerețe, mi-a vorbit cu entuziasm (atunci mi se păruse mai curînd exaltare) despre „Sorel“, ca despre un model al adevăratei masculinități: tandru, delicat, înțelept, fără puseuri macho, fidel și plin de umor. Portretul se încheia, de obicei, cu formula: „Sorel… Sorel e o lumină!“ Aveam, de pe atunci, ochi rău și gură rea (ascendent în Scorpion…) și decisesem că Floriana, altfel o minte subtilă și neconvențională, căzuse în ponciful „eternului feminin“ despre partenerul ideal. Toate fetele – bombănea juvenil (încă) puberul din mine – cultivă acest vis paradoxal: vor simultan virilitate și transparență, „bărbăție“ și paloare, vigoare protectoare și gingășie nubilă. Cu un asemenea vis, mai toate sfîrșesc, inevitabil, prin a fi nefericite, căci ființe hermafrodite de acest gen nu prea există. Azi, după o viață de confuzii și tatonări, văd lucrurile mai nuanțat. Bărbatul nu trebuie să fie neapărat o bîtă prepotentă, iar naturile diafane nu trebuie neapărat să fie niște zîne blegi. Oricum, cînd l-am întîlnit nemijlocit pe Sorel, portretul Florianei a ieșit din zona utopiei, a unui idealism fraged, pentru a se instala în realitate.

Curios este însă că cel de-al doilea portret „anticipativ“ care mi-a parvenit despre Sorin Vieru nu semăna prea mult cu cel desenat de fosta mea colegă. I-am (re)auzit numele în conversațiile dintre Constantin Noica și Gabriel Liiceanu, pe la sfîrșitul anilor ’60. Se vorbea despre un excelent logician, bun cunoscător de greacă, interlocutor versat în orice dezbatere filozofică. Și acest portret s-a dovedit exact, chiar dacă, la prima vedere, era la antipodul celui dintîi.

Cînd, în sfîrșit, ne-am întîlnit, aveam să constat că cele două „firi“ conviețuiesc, într-adevăr, într-o armonie sui-generis, străbătută, în plus, de o discreție neostentativă, de o convivialitate caldă, mereu disponibilă, mereu proaspătă. Au urmat ani lungi de întîlniri harnice, de cenaclu marginal, fie la Păltiniș, fie într-un subsol al locuinței mele, fie în apartamentul din strada Lucaci al lui Gabriel Liiceanu, unde, într-un tîrziu, oficia Alexandru Dragomir și unde ni s-a asociat Horia Patapievici. Sorel era, întotdeauna, știutor, receptiv, stimulator, o prezență liniștitoare, cordial ironică uneori, generos împăciuitoare adesea.

Continui și astăzi să admir combinația insolită de rigoare analitică și lansaj imaginativ, de teorie și lirism, de rațiune strictă și emotivitate necenzurată a unui profesionist care traduce Platon, dar și Fregge, care traduce Carnap, dar publică și versuri, care ține cursuri de logică, dar e împătimit de literatură, muzică și prietenie. Pasiunea lecturii a ajuns, între amici, proverbială: aflasem că dacă, pe traseul domestic dintre baie și dormitor, Sorel identifica, uitată pe vreo măsuță, o carte, se oprea din drum și se apuca, în picioare, s-o cerceteze, uitînd de sine și de destinație. Din punctul meu de vedere, sinteza personalității soreliene se exprimă în modul său de a interveni în orice discuție spunînd, mai întîi, un „măi“ dubitativ, prelungit cu un „ăăă…“ pregătitor. Acest demaraj neofensiv, amînînd răspunsul pentru a amplifica locul reflecției, îmi amintea mereu de felul în care Părintele Benedict Ghiuș își începea orice afirmație: „Cred că…“ Așadar, nimic agresiv, nici urmă de suficiență dogmatică, nici urmă de refuz al dialogului. În cazul lui Sorel, acel „măi-ăăă“ inaugural plutea înțelept între interogativitate și aproximarea răspunsului, între incertitudine și opțiune. Am fost, în mai multe rînduri, martorul privilegiat al umorului lui Sorel: umor vechi, rafinat, pe un fond de relativism bine temperat, dar și umorul implicit (involuntar) al modului său de manifestare. Într-o dimineață, după ce împărțisem cu el o cameră de hotel sibian, l-am urmărit printre gene, ca să nu-l tulbur, în plină evoluție „sportivă“: făcea unele mișcări de înviorare, dar le făcea cu o lentoare onirică, filmat, s-ar fi zis, cu încetinitorul, așa încît spectacolul părea mai degrabă o pregătire pentru somn, un exercițiu de imponderabilitate. Altă dată, intrînd în camera în care eram găzduiți la Schitul din Păltiniș, l-am surprins cu ochii fixați pe un „happening“ greu sistematizabil: un șoarece îi mînca precarele provizii lăsate pe jos, într-un colț al încăperii, iar el contempla spectacolul perplex, cu un amestec de uimire, disperare tăcută, neputință și „obiectivitate“. „Măi-ăăă, îmi mănîncă sandvișurile“, m-a informat Sorel cu glas scăzut, ca să nu deranjeze…

Într-o vreme în care te miri ce nulități gălăgioase ocupă avanscena, Sorin Vieru a trăit înconjurat de o tăcere pe care nu o merita. Ba chiar și de o anumită neglijență a prietenilor, bolnavi cu toții de boala secolului: boala de a fi mereu foarte ocupat… Virtutea dominantă a lui Sorel – tot mai rară – era bunătatea inimii. Pentru întruparea acestei virtuți îi sînt, înainte de orice, recunoscător. Îl asigur de amorul meu tenace și îl îmbrățișez frățește. A reușit să se identifice cu unul din versurile sale: „Zeu invizibil, supus doar timpului și primăverii…“