Oare oamenii se sinucid, atunci cînd o fac, de prea mult bine sau de prea mult rău? O fac fiindcă sînt prea fericiți sau, dimpotrivă, foarte nefericiți? Întrebarea nu-i chiar atît de absurdă cum vi s-ar părea la prima vedere. Căci iată ce aflăm: pe de o parte, potrivit cu unele studii ONU, care clasifică țările lumii sub raportul „fericirii“, țările nordice ocupă primele locuri în această privință. Pe de alta, tot ele sînt și primele la capitolul sinucideri. În 2018, Finlanda ocupa locul întîi într-o astfel de ierarhizare a fericiților, dar și printre primele locuri la capitolul sinucideri. Ceva asemănător și în Norvegia sau Danemarca. Dimpotrivă, în țări mult mai puțin fericite după indexul în cauză, precum Italia sau Grecia, rata sinuciderilor este mult mai mică.

Clasamentul fericiților se face, aflăm, printr-un mix de indicatori, de tip PIB pe cap de locuitor, diferențe sociale și economice, asistență socială, situația corupției, siguranța personală, eficiența serviciilor publice, perspective profesionale, educație etc. Poți să spui că nu sînt importanți acești indicatori ori, invers, că mizeria, inegalitățile flagrante și corupția te fericesc? Nu poți. Și atunci? De ce totuși, proporțional, se sinucid atîția finlandezi sau norvegieni? Poate că, precum unii asceți budiști, ei consideră că au o viață atît de împlinită și de perfectă încît orice continuare a ei n-ar face-o decît să se altereze, fizic și sufletește. Ce-ți mai poți dori după o viață finlandeză ocrotită și certă sub toate privințele? Mai nimic, de unde și gestul suprem de a te despărți de lume la fel de simplu și calm ca și de ultima saună.

Din păcate, lucrurile nu stau așa, dovadă că sinuciderile cele mai numeroase sînt printre adolescenți și cei tineri, adică printre oameni care n-au cum fi împliniți.

De fapt, nu oamenii pur și simplu nefericiți sau prea puțin fericiți se sinucid (majoritatea populației s-ar sinucide în acest caz), ci numai cei deznădăjduiți. Nu nefericirea, ci deznădejdea – adică golirea vieții de orice sens – este poarta spre sinucidere, pe care unii o trec. Or, mediteraneenii poate că nu sînt atît de fericiți după index în raport cu scandinavii, dar cad pesemne mai rar pradă deznădejdii: cum să fii deznădăjduit, la urma urmelor, cu lumina generoasă a Sudului, cu albastrul incredibil al Mediteranei, cu frumusețea ce-ți taie răsuflarea a peisajului natural și uman deopotrivă, chiar și cu savoarea mîncării din aceste locuri? Viața n-o fi chiar fericită în „țara unde înfloresc lămîii“, vorba lui Goethe, dar e frumoasă de tot! Apoi, dacă sinucigașii potențiali sînt singuraticii, cum să rămîi singur mai multă vreme în mijlocul indiscreției generalizate, calde și gălăgioase din ținuturile meridionale?

E curios cum cercetătorii redescoperă în zilele noastre lucruri care se cunoșteau de mult, ba chiar făceau obiectul unor povestioare edificatoare. Nu-i arătase Solon atenianul bogatului rege Cresus cît de vană era fericirea bazată pe acumulări și avuții cu care acesta se împăuna, ca azi țările scandinave cu PIB-ul? Să fie lucrurile diferite la nivelul colectiv decît la cel individual? Nu știu.

Fericirea, credeau cei vechi, era în exclusivitate un dar al zeilor, pe cît de neprețuit, pe atît de rar și capricios, și de care omul nu era responsabil. În schimb, curajul de a înfrunta nenorocirile și adversitățile sorții țineau de om și tocmai victoria asupra lor făcea măreția acestuia. Heracle fusese unul dintre cei mai nefericiți oameni, fiindcă, într-un acces de nebunie trimis de Hera, își ucisese soția și copiii. Dar nu se sinucisese din această cauză disperat, ci cu curaj și tărie de caracter ispășise crima involuntară prin „muncile“ sale, distrugînd monștrii care făceau cumplită viața oamenilor. Iar dacă coborîse de bunăvoie în ținutul umbrelor, n-o făcuse ca să rămînă, ci ca să-l aducă de acolo pe Cerber. În general, eroii sînt aproape întotdeauna nefericiți, dar niciodată deznădăjduiți. Iar fericiți devin tot ei, dar abia după moarte, cînd, drept răsplată pentru virtuți și în compensație pentru suferințe, sînt admiși în Cîmpiile Elizee.

Există, ce-i drept, în mitologia greacă și una-două figuri de fericiți în timpul vieții. De exemplu, Philemon și Baucis, cei doi soți sărmani, care împărțiseră puținul pe care-l aveau cu Zeus, aflat în exil pe pămînt și alungat de ceilalți oameni. Zeus îi răsplătise cu un fel de fericire stranie pe care unii cinici ar privi-o cu îndoială. Într-adevăr, în termenii cantitativi de azi, scorul fericirii lor era modest bine: PIB-ul de pe capul lor personal era foarte mic, erau cu siguranță analfabeți, asigurări sociale și de sănătate n-aveau, erau marginalizați (locuiau într-o colibă la marginea unui sat), n-aveau nici măcar o pensioară. În plus, îl suspectăm pe Philemon de concepții falocrate, iar Baucis era cam exploatată, fiindcă soțul ei n o ajuta destul la gospodărie. (Ea îl servise la masă pe Zeus, alergînd tot timpul fără odihnă, în vreme ce soțul stătea la taifas cu musafirul. Ba, în timp ce ea robotea, cei doi nesimțiți se mai și plîngeau de neveste!) Și totuși, drept răsplată pentru ospitalitatea și generozitatea lor, Philemon și Baucis primiseră de la Zeus o fericire de neindexat: după o viață de iubire împreună aveau să moară tot împreună exact în aceeași clipă, astfel încît nici unul, rămînînd singur, să nu poată cădea în deznădejde fie și o clipă.