Ştirile despre un posibil, ba chiar iminent, sfîrşit al lumii fac rating. Cărţile şi filmele apocaliptice pot conta pe încasări zdrobitoare. Catastrofa se vinde. Fie că e vorba de nenorociri locale (taifunuri şi tornade, vulcani incontinenţi, gîze gigantice sau păsări ţicnite), fie că e vorba de dezastre "globale" (bombe de tot soiul, viruşi, meteoriţi rebeli şi extratereştri meschini), producţia de spaime şi scîrbe se multiplică vertiginos. E "thrilling", anticipează dulci preinfarcte, place. Nu mă exclud. Cad şi eu pradă, adesea, consumului de isterii. N-am ratat ultimul film al lui Spielberg, mă uit exoftalmic la televizor cînd se dau albine ucigaşe, şobolani, deturnări de avioane sau felurite monstruozităţi tehnice. Am deci tot dreptul să mă întreb: de unde vine acest apetit pervers, ce se ascunde sub frisonul acestor spectacole ieftine?Aş putea, evident, să închid scurt discuţia, invocînd, autocritic, prostul meu gust. Dar nu orice exerciţiu de smerenie e profitabil. Chestiunea e, ca să zicem aşa, mai complexă. Sigur că există un anumit sado-masochism al curiozităţii comune, care vînează impudic priveliştea crudă, accidentul senzaţional, sîngele. E străvechea (şi irezistibila) pornire a multora de a se înghesui să vadă mortul, să umble după dric. Dar mai sînt şi altele: cauţi, de pildă, experienţa coşmarului, pentru a regăsi, apoi, bucuria vieţii "normale", splendoarea banalităţii neprimejdioase. Trezirea după un vis urît e, întotdeauna, euforică: va să zică nimic n-a fost adevărat, totul e în regulă, mizeria zilnică e un adevărat balsam, faţă de "horror"-ul oniric.Ar mai fi de spus că a contempla catastrofa ca pe un spectacol exterior echivalează, întrucîtva, cu a-i supravieţui: instinctul de conservare, egoismul vital se simt consolidate în urma acestei suferinţe trăite prin delegaţie. Necazul la care eşti martor nu te priveşte, nu stai sub nici o ameninţare. Dincolo însă de asemenea explicaţii general-omeneşti, am putea percepe totuşi simptomul unui nou tip de vulnerabilitate. S-ar zice că sentimentul extincţiei universale a devenit "popular". Avem oare de a face, în acest caz, cu o intuiţie obscură sau cu manifestarea nevrotică a unei specii şubrezite sufleteşte, descumpănite, avariate? O specie, cu alte cuvinte, condamnată la un "milenarism" de fiecare clipă. Nu e exclusă nici o pernicioasă variantă de manipulare "ştiinţifică": informaţiile abundente despre încălzirea (sau răcirea) treptată a planetei, spectrele ozonului găurit, panica ecologică cu privire la resurse, perspectiva terifiantă a exploziei demografice - toate laolaltă constituie o adevărată cruciadă mediatică, de natură să relativizeze orice altă interogaţie despre lume şi om. Nu pun în discuţie gravitatea - reală - a acestor avertismente. Constat, doar, că ele pot avea, ca efect colateral, o componentă de diversiune: dacă lucrurile sînt pe sfîrşite, la ce bun să te mai mobilizezi, ce rost mai are retorica valorilor, a succesului, a înţelepciunii?