De multă vreme, sîntem victimele unei dezastruoase „colaborări” între cei care administrează „trebile țării” și cei care le comentează: între politicieni și „analiști”, între vedete ale șefiei de partid și de stat și vedete ale bîrfei mediatice. Pe cei mai mulți îi caracterizează proasta folosire a limbii române, lipsa bunei educații, prostul gust, indiferența față de adevărata realitate, față de responsabilitatea publică, față de profesionalism și onoare. Și toți sînt fuduli, încîntați de ei înșiși, de o veselă grosolănie. În campania electorală care s-a tranșat duminica trecută – ca, de altfel, în toate campaniile electorale autohtone –, atacul mitocănesc, calomnia ieftină, partizanatul radical, „dezvăluirile” șmechere, mă rog, toate procedurile caftului de mahala și-au dat măsura obișnuită. Domnițe și domni semianalfabeți, demimondene răzgîiate, golănași volubili, români verzi, țoape nervoase au umplut studiourile de televiziune explicînd prostimii cu cine să voteze. Incompetența, vulgaritatea, tupeul au devenit dascălii națiunii. Iar „asta-i cam de multișor poveste”… Dovada – o văicăreală de-a mea publicată acum peste șapte ani. Cu unele actualizări minore, o reiau în plină depresie…
Toată presa din lume e sensibilă la scandal, telenovelă, indiscreţie picantă, senzaţional şi vulgaritate. Numai că, în ţările cît de cît normale, tematica aceasta e preluată de publicaţii specializate, numite tabloide, „presă de supermarket”, „junk-food news”. Uneori, şi ziarele „serioase” lasă să se strecoare, în josul cîte unei pagini marginale de divertisment sau la „diverse”, cîte o bîrfă în doi peri despre celebrităţi din sport, cinema sau politică. La noi însă, procentul de tabloidizare al tuturor ziarelor şi al tuturor posturilor de televiziune a atins cote îngrijorătoare. Fenomenul este simptomul unei primejdioase degradări sociale, morale şi intelectuale. Bunul gust şi buna-cuviinţă sînt în comă. De o bună bucată de vreme, pe toate canalele de televiziune se trăieşte din dejecţie. Ore şi zile întregi sîntem antrenaţi într-o voluptuoasă scormonire prin subteranele sordide ale „cotidianului”. Moartea, divorţul, adulterul, micile fiţe erotice ale unor fătuci decerebrate, violul, crima, accidentul, iar, mai nou, apocalipsa pandemică sînt hrana zilnică a producătorilor TV şi, în consecinţă, a telespectatorului român. Te uiţi şi te îndobitoceşti. Inventarul „culturii” autohtone a ajuns să semene a groapă de gunoi: huiduieli țanțoșe, trivialități necenzurate, lovituri sub centură, bășcălie de gang, acesta este repertoriul cotidian al unor mîndre nulități mereu binevenite în mai toate „show”-urile de succes. „Specificul” subiectelor atrage după sine alegerea corespunzătoare a invitaţilor la „dezbateri”: cîte o cuconiță istericoasă, cîte un „băiat de băiat” fără dubii, gata de bătaie, cîte o modistă categorică, dăscălind lumea cu o comică încruntătură de expert în toate. Talk-show-ul politic a căzut şi el, de mult, în retorică țățească, în tacla de bodegă, în sentimentalism turmentat. (…)
Împotriva exasperării mele se invocă, de regulă, trei tipuri de argumente: unul şmecher, unul idiot, unul „metafizic”.
Argumentul şmecher: rating-ul. Televiziunea înseamnă costuri. Care va să zică depindem de audienţă. Oferim, deci, publicului ceea ce ne cere el. Publicul nu vrea Shakespeare, balete rusești, Hegel şi Liviu Ciulei. Publicul vrea „reality-show”-uri bezmetice, buze și fese expandate, bălăcăreală de periferie sau lacrimi patriotice. Or, nu e chiar așa! Publicul nu se uită la ce-i arăți decît dacă n-are de ales. În ultimii ani ai epocii Ceaușescu, cînd postul național de televiziune nu emitea decît două ore pe zi, dintre care una de propagandă, lumea se uita la ce i se dădea. Înjura și se uita. Dar cînd avea parte de un film bun, de o piesă de teatru „normală”, de o muzică decentă știa să se bucure. Cei care „prindeau bulgarii” n-o făceau ca să afle niscaiva intrigi amoroase din Balcani, ci tot pentru vreun serial sau vreun film de calitate. Publicul nu e imbecil, decît dacă te ocupi asiduu, pe termen lung, de imbecilizarea lui. Dacă îl hrănești, ani întregi, cu deșeuri, începe să facă indigestie la cozonac.
Argumentul idiot: dacă nu-ți place de ce te uiți? N-ai decît să-ți folosești telecomanda! Ce tot dădăcești poporul cu fasoanele dumitale? Un bun răspuns la acest argument a dat, acum ceva timp, dl Cezar Paul-Bădescu: cronicarul de televiziune nu se ocupă de idiosincrasiile proprii, ci de funcționarea unei instituții și de posibilele ei efecte publice. Eu, personal, știu să mă apăr și, în definitiv, puțin importă la ce mă uit eu, cutărică, într-o seară sau alta. Am însă dreptul, ba chiar obligația să fiu îngrijorat, ca publicist, de „hrana” spirituală care se livrează, pînă la intoxicare, concetățenilor mei, eventual nepreveniți. Nu mi-e indiferent ce sînt puși să „consume” copiii mei, vecinii mei și toți cei care, cu un cuvînt vag, dar decisiv, se cheamă „electorat”. Ei votează și hotărăsc, astfel, cine mă va conduce. Și dacă mințile lor sînt năucite de maculatură, destructurate de manipulări grosolane și de trivialități de gang, mă tem pentru opțiunile lor, de la care atîrnă și viitorul meu. Pe scurt: dacă scap dintr-un incendiu, nu pot ascunde celor din jur că blocul din care am scăpat arde. Dacă se întîmplă să fiu invulnerabil la kitsch, nu mă pot preface că nu-l văd și nu pot renunța să-l semnalez celor încă educabili.
Argumentul „metafizic”: „realul” nu se reduce la sublimitățile vieții și ale culturii. Promiscuitatea există și are drept de cetate în perimetrul gazetăriei. E adevărat. Există și mirosul de cadavru, există și voma bețivului, și rîsul prostesc, și înjurăturile, și exhibiționiștii, și pedofilii, și tîlharii, și sadicii. De mitocănime nu mai vorbim. Dar le avem din plin, pe toate, în jurul nostru. N-ar strica să căpătăm, din partea emisiunilor de informații și divertisment, cîte o pauză vindecătoare, cîte o gură de aer restaurator. Altfel, ideea că realul e nemărginit și că toate compartimentele sale sînt la fel de „legitime” ne va îngădui, în curînd, să transformăm privatul în privată și, de dragul comodității, să umblăm pe stradă în chiloți. Și asta ar fi doar începutul.
P.S. Înainte să trimit redacției textul de mai sus, am aflat rezultatul alegerilor din 27 septembrie, ceea ce mă determină să adaug văicărelii o întremătoare notă de optimism. Ceva s-a schimbat în comportamentul alegătorului român. A început să amendeze impostura gălăgioasă, să refuze partizanatul orb, să dea o șansă normalității și bunei cuviințe. Și să nu mai înghită scuipatul gros drept propagandă electorală. Mă bucură victoria dlui Nicușor Dan, dar mă bucură la fel de mult să constat că jegul aruncat spre el, în campanie, de gașca pro-Firea i-a adus voturi în plus... Semn că reaua-credință mîrlănească începe să fie contraproductivă. Doamne ajută!
