M-am pronunţat, în mai multe rînduri, împotriva acestei formule. Mi se părea că vrea să transforme firescul subzistenţei decente într-o probă de eroism. Dacă, într-o ambianţă neprielnică, îţi faci conştiincios meseria, dacă „îţi vezi de treabă“ neabătut, funcţionînd paralel cu universul ostil în care ţi-a fost dat să trăieşti, te poţi lăuda că ai supravieţuit cuviincios, că ţi-ai păstrat onorabilitatea, că nu te-ai „murdărit“, dar nu poţi pretinde că, prin activitatea ta, „ai rezistat“ regimului autoritar. Aşa cum un chirurg care a operat sub comunism nu poate spune că „a rezistat“ prin chirurgie, aşa cum un bun tîmplar din vremea dictaturii nu poate spune că „a rezistat“ producînd scaune, tot aşa un scriitor care a scris cărţi bune (ceea ce, din fericire, s-a întîmplat, în ciuda circumstanţelor nefavorabile) nu poate afirma, orgolios, că ar fi „rezistat“ prin scris. Termenul „rezistenţă“, deşi are o anumită conotaţie de pasivitate, presupune mai mult decît stricta monomanie profesională. Cînd vorbim de „rezistenţa din munţi“, sau de „rezistenţa franceză“, avem în minte o opoziţie activă faţă de un aparat politic socotit nelegitim sau faţă de o armată de ocupaţie. „Rezistentul“ îşi riscă viaţa, sabotează operaţiunile inamice, e ofensiv, chiar dacă rămîne în underground

De la o vreme însă, mă văd obligat să adaug acestui punct de vedere cîteva nuanţe în plus. Există, totuşi, o dimensiune ofensivă a lucrului bine făcut, a meseriei care nu se lasă contaminată de criterii şi exigenţe extra-profesionale. Aşa se întîmplă mai ales în domeniile direct vulnerabile faţă de imperativul ideologic. A refuza să faci poezie omagială, a nu ceda tabuurilor de partid, a nu te angaja prin scrisul şi ideile tale în serviciul propagandei oficiale, a refuza „comanda“ activiştilor şi negocierile cu cenzura, toate astea sînt mai mult decît simple forme de defetism salubru, de gesticulaţie minoră, „insuficientă“ politic. A-ţi proteja, cu încăpăţînare, libertatea interioară şi verticalitatea, a nu pune pe piaţă decît „produse“ valide prin ele însele şi nu prin servilism estetic sau filozofic înseamnă, pînă la urmă, „a rezista“. Nu fără riscuri. Poţi fi marginalizat, poţi fi evacuat din anumite poziţii, slujbe şi instituţii, şi, în fond, eşti mereu la discreţia hazardului, a conjuncturilor, a „bunăvoinţei“ celor „de sus“. Poţi căpăta o anumită notorietate „de subterană“, dar nu poţi face „carieră“. Eşti suspect, ţinut sub observaţie, ţinut în frîu. 

Mai mult: avem dreptul să mergem, pe linia aceasta, pînă în registrul „ideilor gingaşe“, al „mărunţişurilor“ diafane. Eleganţa vestimentară şi comportamentală, buna folosirii a limbii, politeţea, umorul, grija pentru educaţia tinerilor, viaţa culturală în genere au putut fi, într-o lume a grosolăniei, arbitrarului şi inculturii suverane, forme de „rezistenţă“. „Banalitatea răului“ putea fi contrabalansată de „banalitatea binelui“, a gestului firesc, a onestităţii cotidiene, a decenţei neostentative. Corneliu Baba oferind studenţilor săi modelul civilizaţiei sale interioare sau sfaturi despre alegerea parfumului potrivit, Alexandru Paleologu atîrnînd la „butoniera“ zeghei o cîrpă care să amintească ţinuta normalităţii sociale, Eugen Schileru, Edgar Papu şi Ion Frunzetti ţinînd strălucite prelegeri de istoria literaturii şi artei sau unchii mei povestindu-mi, în timpul unor mese duminicale, scene din viaţa şi din lumea României lor şi a tinereţii lor – iată tot atîtea forme de rezistenţă. Da, am rezistat prin samizdatul prieteniei, al celor şapte ani de-acasă, al comeseniei şi convivialităţii. Am făcut rost de cărţi pe sub mînă, am gîndit ce nu era voie, am publicat ce nu era conform, am făcut haz de necaz, am citit Patericul, am ţinut în viaţă tabieturile private, valorile „expirate“ şi memoria autorilor interzişi. „Nu e destul!“ – ne-o spun verde-n faţă apostolii spiritului civic, ba chiar şi unii care nu s-au ilustrat nici într-o direcţie, nici într-alta. Aşa e! Dar pe lume nu există doar războinici şi martiri. Nu toată lumea are vocaţia revoluţiei, verva insurecţiei totale, aspiraţia, vag leninistă, a schimbărilor radicale. „Rezistenţa prin cultură“ e forma de „luptă“ a naturilor contemplative. Obligaţia lor e să-şi asume limitele, să preţuiască şi să fie solidari cu naturile active, cu cei pe care temperamentul, împrejurările drastice, exasperarea, destinul i-au dus pînă în pragul sacrificiului. Firile active, la rîndul lor, nu trebuie să-şi oblojească, dispreţuitor, statuia. Opozanţi ai dictaturii, ei cad în derizoriu dacă, ulterior, se transformă în opozanţi ai tuturor acelora care au suportat-o sau care, sub dictatură, au încercat să salveze, discret, ceea ce se mai putea salva din ruinele ei. În definitiv, eroul nu e eroic pentru sine, ci în beneficiul unei comunităţi de ne-eroi, care, deşi nu s-au putut ridica la înălţimea atitudinii sale, merită să supravieţuiască.