Războiul ideologic
Războiul ideologic-informațional este în plin avînt. Iar noi, liberalii, tindem să-l pierdem. Mai întîi, avem inamicii tradiționali: regimurile autoritare și totalitare, precum cele din China, Rusia, Turcia, ba chiar și din Ungaria etc. Nu numai că din partea unora sosesc amenințări – uneori cu războiul (vezi Ucraina și Taiwan) –, dar și o uriașă propagandă care e făcută să discrediteze instituțiile noastre, libertățile noastre, valorile noastre. Mai grav este că acelor forțe li se alătură inamici dinăuntru: lideri politici (precum Trump și adepții săi), analiști, intelectuali publici și mai ales celebrii „influencer-i” care copleșesc Internetul și rețelele cu minciuni, calomnii și false echivalențe. Mai ales pandemia și campaniile de vaccinare au oferit în ultimul an și ceva ocazii și pretexte minunate pentru asemenea atacuri concertate și repetate.
Cînd s-au impus măsuri de carantinare, țările democratice au fost acuzate de „dictatură medicală”. Cei mai populiști și radicali dintre politicieni și comentatori au început să joace rolul unor apostoli ai libertăților civile, chipurile amenințate, făcîndu-se că uită de viețile care au fost salvate prin măsurile respective. Cînd au început campaniile de vaccinare, atacurile s-au înmulțit și au devenit tot mai perverse. Ba se pune în discuție acuratețea cercetărilor științifice, iar medicii sînt adesea insultați și amenințați, ba se insistă pe interesul financiar pervers al corporațiilor farmaceutice, ba pe obsesia guvernelor de a controla populația. Nu China e atacată din acest punct de vedere în fiecare zi, ci Franța eventual, cînd impune reguli mai severe celor care refuză vaccinarea. Nu Rusia e denunțată pentru omorîrea disidenților și eliminarea Opoziției, ci eventual Australia, care – vai, ce grav – a îndrăznit să aplice o lege antiepidemică mai severă nu numai cetățenilor proprii și tuturor străinilor ce-i calcă teritoriului, ci și „zeului” tenisului, Novak Djokovici. Reglementările australiene și ale europenilor împotriva antivacciniștilor au fost comparate în mod josnic cu portul stelei galbene de către evrei din trecut sau chiar cu deportările naziștilor. Relativizarea Holocaustului nu i-a oprit pe „apostolii libertăților” să vocifereze pe net, înmulțind teze false. Faptul că familia lui Djokovici l-a comparat pe tenisman cu Iisus Christos și cu Spartacus ar fi numai un episod ridicol, dacă n-ar exista atîția oameni pretutindeni care să se arate indignați că legea n-are excepții ori că legea însăși nu e desființată, numai pentru că lor nu le e pe plac.
Iar de vină – se știe – pentru toate relele lumii de azi sînt „elitele liberale”. Pe timpuri, se spunea mai în clar: „iudeo-masonii” ori „plutocrații” sînt marii vinovați. Cuvintele sînt diferite, dar terminologia nu disimulează decît foarte vag ferocitatea urii și a resentimentului.
Da, elitele liberale sînt „vinovate” fiindcă au asigurat de aproape optzeci de ani pacea în Europa și în lume; elitele liberale „merită” disprețul fiindcă au făcut Uniunea Europeană – cea mai formidabilă, pașnică și prosperă asociație de națiuni din istorie. Că există defecte în respectiva construcție? Că sînt destule lucruri care nu merg bine azi, ca și ieri? Că s-au făcut erori în administrarea pandemiei? Evident. Asta e și starea firească a lucrurilor și, de altfel, în tratarea crizelor succesive – de la problema imigranților la pandemia de COVID-19 –, Europa s-a descurcat acceptabil. „Antifragilitatea” (termenul lui Nassim Taleb) democrațiilor liberale în raport cu rigiditatea autocrațiilor e evidentă – vezi Belarus și Kazahstan –, dar ni se dă a înțelege, pînă la sațietate, că nu contează. Asta, fiindcă noi trebuie să ne învățăm cu ideea – expusă doctoral de tot felul de „analiști” – că „elitele sînt condamnate de istorie”, orice ar face. Dacă iau măsuri mai dure împotriva antivacciniștilor sînt „totalitare” și „naziste”. Dacă permit căsătoriile dintre homosexuali sau adoptă alte permisivități în aceste domenii sînt catalogate drept „sexo-marxiste”, anticreștine. Talibanii de toate confesiunile și ideologiile au un singur mare inamic: liberalismul și democrația. Noua specie de inamici ai liberalismului și ai Uniunii Europene, care se numesc „nativiști” sau „suveraniști” și care nu sînt decît niște ultranaționaliști revopsiți, fac în schimb mare caz de „națiuni”, care, în atîtea rînduri, au siluit umanitatea din oamenii obișnuiți și care, de atîtea ori, au încercat să se prade și să se asasineze reciproc.
Da, democrația liberală – de pe ambele maluri ale Atlanticului – nu este azi în cea mai bună formă a ei. Semne sînt destule. Dar nu fiindcă „elitele liberale” ar fi condamnate de istorie (asta cu „istoria” e o prostie), ci fiindcă inamicii „societății deschise” (ca să folosim formula lui K.R. Popper) s-au coalizat și sînt mai agresivi ca niciodată. Iar lucrul cel mai grav pe care-l pot face este să submineze încrederea noastră în noi înșine. Ne ispitesc să fim prea lacși în lucrurile esențiale, să ne pierdem rigoarea; iar pierderea rigorii conduce la toleranță rău înțeleasă față de intoleranți, care n-o merită; toleranța rău înțeleasă duce la compromis în principii, compromisul în principii la relativizare, iar de aici la relativism sistemic nu mai e decît un pas. Dar cînd și acesta e asumat, războiul e pierdut.
