Politică

În vara lui 2006, lîngă Mînăstirea Rîmeţi, un sătean de prin partea locului m-a întrebat, foarte cuviincios, dacă aş fi de acord să discutăm „puţină politică“. Am crezut că urmează întrebări candide despre partide, parlamentari şi miniştri. În realitate, omul avea o problemă foarte concretă, legată de nişte terenuri pe care nu le putuse recupera. Spera că îl pot ajuta şi voia să se repeadă pînă în sat, ca să-mi aducă actele litigiului. „Politica“ era, aşadar, pentru el, o chestiune de interes personal, o manevră de utilitate curentă, o daravelă. Nici o legătură cu lupta pentru putere, cu disputele ideologice, cu vedetele mediatice ale instituţiilor de vîrf. Regăseam, astfel, stratul originar al noţiunii, sensul ei prim. Căci, într-adevăr, „politica“ nu e despre alegeri, alianţe, combinaţii strategice şi solidarităţi de gaşcă. Nu e despre Iohannis, Dragnea, Dăncilă, Tăriceanu, Băsescu, Orban și Cioloș, despre liberali, useriști, pemepiști şi pesedişti. E despre pensii, proprietăţi, preţuri, impozite, chirii, drumuri comunale și autostrăzi, legi, ajutor la vreme de catastrofă, canalizare, administrarea gunoaielor, servicii publice ş.a.m.d. Pe scurt, politica e ceea ce nu fac, îndeobşte, politicienii. Sau fac doar în subsidiar, orientaţi spre cu totul alte obiective.

Criza politicului e universală. Peste tot, oamenii politici au reuşit să înlocuiască nevoile comunitare cu scopuri personale sau de grup. „Omul de stat“ e, în tot mai mare măsură, „om de partid“, adică un personaj gata să înlocuiască logica cu retorica şi decizia pragmatică, funcţio-nală, cu gesticulaţia rentabilă. Ceea ce se petrece e o reconfigurare a insomniilor: în loc să aibă nopţi albe din cauza găurilor din asfalt, politicianul are nopţi albe din cauza listelor electorale şi a moţiunilor de cenzură. Iar cetăţeanul de rînd, devenit simplu alegător, iese din joc, ca o anexă statistică. Degeaba vrea el soluţii, înlesniri, eficienţă. Adică niţică „politică“. I se livrează doar discursuri şi chermeze.

Nu vom avea şansa unei reînnoiri de sistem pînă nu vom recupera temeiurile aurorale ale politicului, pînă nu vor apărea, pe scena publică, politicieni eliberaţi de problematica puterii, de obsesia carierei, de balastul preocupărilor private. E o utopie, vor spune „realiştii“, specialiştii, analiştii. Şi apoi, cum să faci ce trebuie făcut dacă nu ajungi la putere? De acord. E nevoie de structuri politice, de competiţie democratică. Dar e esenţial cine intră în competiţie, cu ce înzestrări, cu ce idealuri, cu ce exigenţe. Problema noastră e mediocritatea competitorilor. Politica nu e interesantă decît pentru naturi secunde, pentru vanitoşi de duzină şi combinagii de conjunctură. Cîte unul mai răsărit e retezat prompt, de îndată ce ajunge „în reţea“: n-are „talent politic“, nu ştie „cum e-n politică“, face pe fata mare. „Politicianul adevărat“ trebuie să fie o fiară („animal politic“), un „jucător“ gata să rişte. Pe scurt, ceva între caftangiu şi cocotă. Am ajuns cu toţii să credem în acest portret schimonosit, deşi nu avem, de pe urma lui, nici un beneficiu. Votul e una, viaţa e alta. Liderul charismatic e una, chestia pensiei e alta. Ne uităm la bătăliile parlamentare şi guvernamentale ca la meci, după care ne întoarcem la „ale noastre“, adică la facturi neplătite, proprietăţi nerestituite, salarii, străzi desfundate, spitale și școli semiabandonate, poduri şubrede, sate în agonie. Senzaţia generală, deprimantă, e că trebuie să te descurci singur. De aceea, săteanul de la Rîmeţi vine – pentru că m-a văzut la televizor – la mine şi încearcă să-mi transfere problema lui: nu ştie cui să se adreseze, nu ştie cine are autoritatea şi mijloacele să l scape de necazuri. Nu ştie cine e în stare de un pic de „politică“. Apeluri asemănătoare am primit şi la Calna (comuna Vad), şi la Suarăş, şi în alte locuri. Locuri, s-ar zice, fără senatori, fără deputaţi, fără „politicieni“, fără căpătîi.

Havel spune undeva, în „Puterea celor fără de putere“, că mai importantă decît revenirea la mecanismele de rutină ale democraţiei occidentale este o reînnoită focalizare a politicului asupra oamenilor reali. Dacă n-ar veni de la Havel, o asemenea idee ne-ar speria. Ce e, totuşi, tranziţia, dacă nu o întoarcere la democraţie? Ei bine, tranziţia noastră a obţinut, deocamdată, cu totul altceva: tapaj politic fără cetăţeni, cu alte cuvinte, democraţie fără demos. 

(articol reluat, cu mici schimbări, din Dilema veche, 6 iulie 2006)