Are omul un loc prestabilit în marele lanț al creaturilor? Are el un destin determinat? Nu, a susținut la 1486, în celebra sa Oratio de hominis dignitate, Pico della Mirandola, umanist, hermetist, neoplatonist și cabalist creștin, prieten cu Marsilio Ficino și protejatul lui Lorenzo de Medici. „O, Adame, Dumnezeu i-ar fi zis Omului, nu ți-am dat nici un loc determinat, nici o figură proprie, nici o favoare deosebită, pentru ca acel loc, acea înfățișare, acele favoruri pe care tu însuți le vei dori, chiar pe acelea să le deții și să le posezi după dorința și judecata ta. La celelalte ființe natura, odată definită, va fi supusă constrîngerii de către legile prescrise de noi. Tu însă, nefiind constrîns de nici o limitare, îți vei defini natura după liberul tău arbitru, în a cărui putere te-am pus. Te-am așezat în centrul lumii, pentru ca de acolo să privești mai comod de jur împrejur la orice se află în lume… Tu, conform deciziei propriului spirit, vei putea să degenerezi înspre ființele inferioare care sînt brute, dar vei putea să te și regenerezi, apropiindu-te de ființele superioare care sînt divine.“

Nobile cuvinte, dar ce ne mai rămîne azi din ele? Mai putem să le preluăm necritic? Mă tem că tot mai greu. Punîndu-ne, mai în glumă, mai în serios, ochelari „progresiști“, să admitem că Pico începe cu ceva foarte incorect politic: în ficțiunea respectivă, Dumnezeu se adresează numai lui Adam, adică bărbatului. Unde e Eva? Fie asistă tăcută, pitită în dosul lui Adam, la discursul lui Dumnezeu și asta înseamnă că Pico desconsideră femeia ca imatură, indicînd că n-ar trebui să aibă drepturi egale cu bărbatul, ci să fie „reprezentată“ de acesta. Fie nici măcar nu există, scena avînd loc înainte de crearea Evei. Or, asta poate sugera că femeii, spre deosebire de bărbat, acest Dumnezeu macho i-a prescris un loc prea bine determinat pe lume: cratița.

Vine o a doua gafă: Dumnezeu, zice Pico, l-a așezat pe Adam în centrul lumii. Sigur, nu vom lua literal expresia și-l vom scuza pe Pico pentru geocentrismul său. Copernic nici nu se născuse. Dar nici tinerețile autorului nostru (a murit la 31 de ani, se pare, otrăvit) nu-l scuză pentru antropocentrismul său. Împărtășește o foarte condamnabilă atitudine, care nu numai că afirmă superioritatea nedovedită științific a omului asupra celorlalte viețuitoare, dar pune întreaga planetă la dispoziția omului, căruia îi așază tronul de suveran în mijlocul lumii. Căci ce altceva să înseamne acel „să privești mai comod de jur împrejur la orice se află în lume“, decît să ai în vedere să exploatezi întregul ecosistem în folos propriu? Asemenea cuvinte și idei ne-au condus unde sîntem azi, adică în pragul celei de-a șasea extincții. Originea aristocratică a lui Pico trebuie să stea la baza acestei îngîmfări teo-antropocentrice. Vorbește în el seniorul care, din loggia palatului său, privește cu superioritate la șerbii care îi muncesc pămîntul.

Că e așa, o arată mai departe și disprețul său față de animale, pe care le înjosește cu apelativul de „brute“. Pico nu știa și nici nu credem că ar fi dorit să afle că sîntem, prin gene, 98,5% cimpanzei. Dar tot putea să intuiască faptul că animalele nu numai că nu sînt „brute“, ci, cum ne-au arătat biologii și etologii în vremurile noastre, ele sînt inteligente, au limbaj, emoții, au viață socială, unele dintre ele pot să folosească unelte, ba chiar cunosc forme incipiente de artă. De exemplu, într-o grădină zoologică o gorilă (95,2% om din punct de vedere genetic) a pictat mai ceva ca Picasso! S-a stabilit indubitabil că pînă la trei ani puii de cimpanzei sînt mai deștepți decît copiii, și totuși nimeni nu-i consideră pe copiii sub trei ani „brute“. Dar măcar de la fabuliști putea să afle autorul nostru că animalele ne depășesc în atîtea privințe: sînt mai iuți unele, mai puternice altele, mai răbdătoare altele, mai istețe altele, și așa mai departe, motiv pentru care sîntem îndemnați nu să le umilim, ci să le luăm drept model. Alții au făcut-o: cîteva decenii după Pico, nu-i cere Machiavelli principelui să imite ba pe leu, ba pe vulpe, dar „să nu fie om“, dacă vrea să guverneze în pace?

Dar poate că lucrul cel mai condamnabil sub aspectul corectitudinii politice la Pico e privilegierea libertății (a liberului-arbitru). Pico pare să fie convins că omul poate decide singur cum și ce să fie, independent de condițiile sociale, economice, educative, politice. Adică, de exemplu, cineva judecat și condamnat pentru omor, viol, jaf armat și altele ar fi, după Pico, singurul vinovat de situația sa! Impardonabilă poziție, cînd noi bănuim că respectivul a fost maltratat în copilărie de un tată alcoolic, că a fost lipsit de afecțiune maternă, că a fost lăsat repetent în clasa a III-a, că mai tîrziu a fost șomer și că, fiind de culoare, a fost discriminat cînd și-a căutat un loc de muncă și deci că nu el, ci societatea e de vină. Bine-bine, vor sări apărătorii lui Pico, dar „Adam“ înseamnă aici întreaga umanitate, nu omul individual. Chiar și așa, insistența pe ipoteticul liber-arbitru și voință liberă a omului generic e o teorie dovedit neștiințifică. „În cazul oamenilor – scrie celebrul Stephen Hawking –, deoarece nu putem calcula ecuaţiile care ne determină comportamentul folosim teoria eficientă a liberului-arbitru“ (Stephen Hawking, Leonard Mlodinow, Marele plan). Eficientă, dar iluzorie, bună să suplinească o neputință! – se înțelege. Iar biologul, celebru și el, Richard Dawkins scrie, la rîndul lui, în Gena egoistă: „…noi și celelalte animale sîntem mașini create de propriile noastre gene“. Pico, așadar, – după ce că era sexo-ego-teo-antropocentrist –, mai susținea și mitul libertății individuale, o cunoscută stratagemă a bărbatului alb, creștin, occidental de a se descărca de responsabilitate pentru problemele eco-socio-economice pe care el însuși le-a generat.

Așadar, mă tem că azi Pico ar fi fost considerat drept incorect politic și mulți l-ar fi privit încruntați și l‑ar fi radiat de pe lista grant-urilor universitare, dacă, lipsit de susținerea lui Lorenzo Magnificul, ar fi făcut aplicație. Feministele și militanții pentru drepturile animalelor ar fi cerut excluderea lui din Universitate.  Dacă ar fi publicat Discursul, ar fi plouat cu review-uri acide la adresa teoriei sale despre centralitatea omului. Pe vremea lui era totuși mai rău: discursul Despre demnitatea omului publicat drept prefață la Cele 900 de teze (marele său tratat neoplatonic, hermetic și cabalistic) a fost condamnat de Papă. Ba chiar a fost prima carte tipărită condamnată de Biserica Catolică și aproape toate exemplarele au fost arse pe rug. (Puțin a lipsit să nu fie ars și el.) De ce? Printre altele, fiindcă ea „reproduce erorile filosofilor păgîni... inflamează impertinența evreilor; ….și, sub pretextul filosofiei naturale, favorizează artele care sînt inamice credinței catolice și neamului omenesc.“

Să recunoaștem: există și progres pe lume!