„Pernicioasele iluzii”
În vara lui 2012 (cînd Ponta, Antonescu, Voiculescu & co. au încercat un fel de lovitură de stat prin destituirea abuzivă a președintelui), mi-am pierdut o anumită inocență. În consecință, am scris, după cîteva luni, următoarele: „Dar poate lucrul cel mai înspăimîntător în felul lui pe care l-am văzut atunci a fost uluirea, surpriza fără margini a democraţilor, a liberalilor autentici, a jurnaliştilor responsabili, în general a numeroşi oameni rezonabili şi de bună credinţă, uluirea că asemenea lucruri se mai pot întîmpla în locul şi momentul respective: cuvinte precum «halucinant», «de neconceput», «de negîndit», «inimaginabil», «incalificabil» au fost rostite cu mare frecvenţă în acea vară în public sau în privat. Tot auzindu-le, ne-am reamintit însă că asemenea vorbe exprimînd altfel de uimiri şi de surprize dezagreabile s-au spus şi în alte locuri, în multe alte circumstanţe vechi şi noi, desigur unele mult mai grave şi mai tragice. Dar timpul şi locul importă mai puţin şi, într-un anume sens, chiar nivelul de gravitate nu e esenţial aici, cît este sentimentul apăsător pe care îl avem atunci cînd se pare că certitudinile senine şi calme se năruie brusc. Şi astfel, încercînd pe cît posibil să înţelegem sensul şi originea acestor surprize oribile, am început să medităm la ceea ce sîntem ispitiţi să numim aici pernicioasele iluzii ale libertăţii, înscrise adînc în cultura occidentală şi exprimate în numeroase teologii tradiţionale sau seculare şi filozofii, dar şi în foarte multe dintre aşteptările noastre comune, de fiecare zi” (Miracolul – Despre neverosimila făptură a libertății, Humanitas, 2013, p. 9).
De atunci, asemenea „surprize oribile” s-au ținut lanț și nu doar la noi, cît mai ales pe scena mare a lumii. Parcă deodată filmul evenimentelor a început să fie derulat invers și am început să revedem și să retrăim ceea ce ne gîndeam că nu mai era posibil: au fost întîi stupidul Brexit și mai ales alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Minciuna sistematică (rebotezată pudic „adevăr alternativ”) a învins și a corupt adevărul într-o măsură pe care nu ne-o puteam imagina în acele țări dedicate de secole libertății. Milioane de oameni s-au lăsat amăgiți și rezultatul a fost o degradare incredibilă a politicii și o fisură națională în bastioane ale democrației și ale bunului-simț politic care, altădată, știau să fie unite. Și a venit apoi ceva și mai sinistru: încercarea lui Donald Trump – care pierduse alegerile din 2020 – de a rămîne la putere, refuzînd ritualul democratic al recunoașterii victoriei adversarului. (Și am văzut și acum destui publiciști români care i-au susținut demersul prin relativizări și echivocuri.) Și a fost apoi acea încercare de a lua cu asalt clădirea Capitoliului, spre a împiedica ratificarea rezultatului alegerilor – eveniment sinistru pe care lumea întreagă l-a urmărit cu răsuflarea tăiată la televizor. Asistam la sfîrșitul democrației în America? Era să fie.
Iar între timp și în continuare, am văzut pretutindeni, dar la noi cu o forță nouă, renăscînd mituri și superstiții medievale în legătură cu COVID-19 și mai ales cu vaccinarea. Ceea ce ar fi trebuit să fie sărbătorit de toată lumea ca o mare victorie a științei moderne (noile vaccinuri anti-COVID care au salvat milioane de vieți) a devenit, pentru foarte mulți, o voință malefică, o formă de opresiune. Cunoaștem și noi destui oameni, altminteri cultivați și inteligenți, dar fără competențe în domeniu, care au sărit în barca antivaccinismului, au propagat fără să clipească mituri antivacciniste. Cine s-ar fi așteptat la o asemenea degradare a inteligenței critice, prezentă la atît de mulți oameni?
Să ne mai mirăm acum, cînd vedem invadarea Ucrainei de către Rusia? Nu, n-ar trebui să ne mirăm. Totul se leagă cumva: de un timp, istoria revine obsesiv pe urmele ei, iar consecințele apar treptat: acum e episodul cînd fiara de pradă atacă și tot ea pretinde că e ea în pericol. Știm. S-au scris și fabule despre asta. Distrugerile, bombardamentele, milioanele de refugiați, interzicerea cuvîntului liber, ba chiar interzicerea unor cuvinte (în Rusia), arestarea celor care protestează, întoarcerea pe dos a faptelor și a vinovățiilor – totul s-a mai întîmplat și se întîmplă din nou, absurd, fără sens, anacronic. De ce? În mare măsură, pentru că – cred – noi și lumile care ne seamănă am cultivat ani, decenii la rînd „pernicioasele iluzii ale libertății”, crezînd cumva că aceasta, ca și justiția, raționalitatea, democrația politică sînt impuse de natura umană și de mersul ineluctabil al istoriei. Doar că natura umană e lucrul cel mai netocmit dintre toate, iar istoria are mersul unui bețiv.
