Morala, moralitatea, moralismul, moralizarea – sînt, de vreo douăzeci de ani, cuvinte-vedetă ale lumii româneşti. Toată lumea se simte îndreptăţită să judece pe toată lumea, toată lumea e foarte exigentă şi foarte competentă, cînd e vorba să-şi pună semenii în insectarul derapajului etic. Pe de altă parte, nimeni nu suportă să fie privit cu binoclul întors, să devină obiect al verdictului moralizator. Cei mai feroci dintre judecători sar ca arşi dacă cineva îndrăzneşte să le pună la îndoială virginitatea, legitimitatea, autoritatea. Ne place morala, dar urîm pe moralişti…

Un nărăvit demon al clasificării m-a împins, în zilele din urmă, să încerc o rapidă sistematizare a domeniului. Am identificat patru feluri de a înţelege şi practica cultul diafan al eticului.

1. Gesticulaţia morală. (Constantin Noica o califica drept expresie a „eticului gol“.) E vorba de a-ţi pune în scenă comportamentul, slujind, de fapt, propria statuie. Te porţi în aşa fel, încît să observe ceilalţi cît eşti de intransigent, de „onorabil“, de inflexibil. Dai, neîncetat, un nobil spectacol de „coloană vertebrală“. Practici morala pentru alţii, te străduieşti să fii „impecabil“ de dragul ecoului public. Subtextul e de tipul: „Ştii dumneata cu cine ai de a face? Eu sînt cel care n-a votat constituţia lui Carol al II-lea, cel care a scris sute de apeluri mobilizatoare, cel care a activat în Piaţa Universităţii din ’90 etc.“. În general, gesticulaţia morală se desfăşoară grandios mai ales cînd nu există riscuri, cînd poţi arbora postura granitului etic, fără să te expui vreunei consecinţe inconfortabile. Sub regimurile autoritare, eticul „se amînă“ sau devine apanajul unei minorităţi.

2. Relativismul moral. E la antipodul gesticulaţiei. Posturii monumentale a moralităţii „de scenă“, relativistul îi răspunde cu cearcănul ironic al caragialescului: „A se slăbi!“. „Să nu ne luăm prea în serios! Ne mişcăm într-o zonă în care lucrurile nu se pot cîntări farmaceutic. Uneori, Fair is Foul and Foul is Fair. Nu o dată, cutare nătăfleţ cumsecade capătă reflexe de fiară şi cutare declasat scoate la iveală inefabile delicateţi“. Vorba lui Petru Creţia: „Nefericiţi cei drepţi, căci vor tăia prunci în două!“. Sau a lui Mircea Ivănescu, în recent apărutul său dialog cu Gabriel Liiceanu: „Pentru mine, lucrurile astea nu au nici un fel de importanţă. Ce înseamnă adeziunea formală la un partid cînd trăieşti în copilărie ce am încercat eu să vă povestesc?“. Cu alte cuvinte, trebuie să fim atenţi la justa proporţie a lucrurilor. Există traume şi dezbateri mult mai solicitante etic decît cele pe care ni le pun în faţă împrejurările arbitrare ale istoriei curente. Evident, dacă riscul gesticulaţiei pure e o pompoasă, vanitoasă autocomplezenţă, riscul relativismului moral e amoralitatea, suspensia opţiunii şi a actului, scepticismul demobilizator.

3. Judecata. E modul de a „acţiona“ etic al celui perceput în genere ca „moralist“. „Moralistul“ se resimte pe sine drept instanţă morală. Vorbeşte în numele Binelui şi al Adevărului, practică majuscula, este incapabil de empatie sau o respinge din plecare: nu se poate pune niciodată (şi nu vrea să se pună) în situaţia celuilalt. Subtextul atitudinii lui e ceva de genul: „eu n-aş fi făcut niciodată aşa ceva!“. În consecinţă, sportul lui preferat e aruncatul cu piatra. E intransigent, necruţător, sigur de rigoarea geometrică a sentinţelor sale. Din perspectivă creştină, acest tip de manifestare a moralităţii este unul dintre păcatele majore ale omului căzut. Judecata aspră nu-l ajută pe cel judecat (ci, dimpotrivă, îl îndîrjeşete). La rîndul lui, judecătorul e erodat lăuntric de exerciţiul neînduplecat şi acru al judecăţii sale.

4. Iertarea. Iertarea e, îndeobşte, modul de „a judeca“ al Instanţei Supreme, dar e masiv recomandabilă şi omului care vrea să o imite. A ierta înseamnă a valorifica virtutea compasiunii, a înţelegerii răbdătoare, a încrederii în resursele de reabilitare ale fiecăruia, oricît de jos ar fi alunecat. A ierta e a pune bunătatea inimii mai presus de normativitatea mecanică, oarbă, a raţiunii „juridice“. Iertarea poate fi amînată, dacă vinovatul amînă să o ceară. Dar ea nu e niciodată suspendată definitiv, exclusă din principiu, refuzată fără drept de apel. Iertarea e, în fond, transcendere a eticului, prin instaurarea regulii fără de reguli a iubirii. Care „toate le suferă“, „nu se aprinde de mînie“, „nu gîndeşte răul“. Care „toate le rabdă“, sperînd, cu încăpăţînare, într-un deznodămînt nesperat.

De aici încolo însă, spiritul sistematic nu mai ajută. Intră în joc un teritoriu fără hotare limpezi, fără reţete, fără cuvinte.