Pentru foarte mulți, de pretutindeni, patriotismul e un exercițiu de retorică. Despre țară se vorbește „frumos“, „înaripat“, „înlăcrimat“, „eroic“, și cu dor, și cu jale, gata și de sacrificiu, și de festivități, și de suficiență făloasă, și de victimizare „istorică“. Ornamentica „neamului“ (cuvînt, vai, de origine maghiară…), a „pămîntului strămoșesc“ stîrnește, inevitabil, și reacția inversă, a „distanței“ superioare, a antinaționalismului „umanist“, a deziluziei față de „netrebnicia“ autohtonă (explicabilă fie ca „ghinion“ geopolitic, fie ca străveche volatilitate morală, rezultat al nevoii de supraviețuire, devenită relativism cosmic…). Adesea, cele două discursuri se întrepătrund. „Insulă a latinității“, „punte între Est și Vest“, „poartă și pavăză a creștinătății“, „țara lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncuși, Eminescu, Ilie Năstase și Nadia Comăneci“, dar și „ca la noi la nimenea“, uneori „mi-e rușine că sînt român“ (Eminescu), „țară de secături“ (O. Goga) ș.a.m.d. (Caragiale, Cioran etc.)

Asemenea excese se regăsesc, e drept, și la alții, dar, dincolo de toate, scot din discuție dimensiunea mai adîncă și mai realistă a patriotismului adevărat. E ceea ce am simțit citind, de curînd, amintirile din război (1941-1944) ale lui Nicu Negrici, apărute la Editura Humanitas, în îngrijirea lui Eugen Negrici, fiul autorului. Nicu Negrici a participat, în al Doilea Război Mondial, ca slujitor al Armatei Regale, atît la campania de est (Cotul Donului), cît și la cea de vest (Oarba de Mureș, unde a fost grav rănit). E vorba de însemnările de front ale unui ostaș (locotenent, căpitan, apoi maior și, într-un tîrziu, colonel), înclinat să scrie nu pentru a-și pune în valoare virtuțile militare, nu pentru a glorifica vitejia combatanților români, ci pentru a povesti cum arăta viața zilnică a unei armate aflate în luptă prin decizia autorității statale a momentului. E vorba de suferință, curaj, incertitudine, teamă, foame, dor de-acasă, ofițeri cumsecade sau severi, soldați devotați, epuizați, chinuiți trupește și sufletește, dar loiali, întîmplări sfîșietoare sau pline haz, solidarități dincolo de hotarele de clasă, ba chiar de cele etnice. La sfîrșitul lecturii, patriotismul nu mai apare ca o simplă „motivație nobilă“, ca o epopee a sacrificiului, ca o atletică vitejie de campanie. Ci, mai curînd, ca putere de a îndura mizeria cotidiană a unei situații-limită și de a rămîne întreg, dincolo și deasupra mizeriei. De dragul cui? De dragul celor de-acasă, de dragul onoarei și al datoriei, de dragul normalității pierdute. A fi patriot înseamnă, prin urmare, a-ți păstra chipul, a nu face de rîs locul în care te-ai născut, a asuma determinările spațiului și ale timpului care ți-au fost date. Fără bătăi în piept, fără discursuri rentabile, fără dispreț pentru cei din alte zodii, fără a-ți valorifica apartenența și destinul drept merite personale. Nu e destul să le întruchipezi. Trebuie să le ilustrezi, să le exprimi cu fermitate, dar și cu decență. Fără patos, fără conotații „excepționaliste“, fără încrîncenare de paradă.

În această privință, Nicu Negrici este un model, despre care ar trebui să vorbim mai des și mai apăsat. Absolvent strălucit al Academiei Militare din București și al Școlii de Ofițeri de Infanterie de la Sibiu, a trebuit să-și investească viața și înzestrările într-unul din marile conflicte ale veacului, fapt răsplătit de „patrioticul“ stat român cu excluderea din armată în 1952. „Supraviețuirea“ a devenit, astfel, în regimul de „democrație populară“, altceva decît era în tranșee. Tot un soi de patriotism, adică, așa cum spuneam, un fel de a îndura mizeria locului și a vremurilor, rămînînd, totuși, întreg și funcțional. Nu pretind că „celălalt“ patriotism trebuie, din principiu, evacuat, cînd conjuncturile îl impun sau, măcar, îl justifică. Susțin doar că, dincolo de răfuielile acute ale istoriei regionale sau globale, dincolo de obligații cetățenești subînțelese, a fi patriot înseamnă, esențialmente, a reuși să-ți trăiești cu demnitate condiția nativă, să-ți onorezi umanitatea, identitatea și darurile cu care te-ai născut. O astfel de reușită va aduce țării tale beneficii mult mai importante și mai durabile decît cele livrate, volubil, de „zbierătorii și dibacii“ dintotdeauna.

Cît despre contradicția dintre patriotism și xenofobie, să-mi fie îngăduit să semnalez una dintre paginile care m-au tulburat cel mai mult din cartea lui Nicu Negrici. Un plutonier-major (Florică Matei) are ideea să i adune, într-o căruță, pe toți cei căzuți – amici sau inamici – într-un fost sector de luptă. Voia să-i ducă la groapă într-un cimitir din satul cel mai apropiat. Nicu Negrici privește cadavrele îngrămădite unul peste altul, „îmbrățișați și pe veci înfrînți de moarte“: români, ruși, unguri, nemți, evrei, tătari, cîte un țigan (pe-atunci nu existau „romi“…), un italian, un turc etc., și se întreabă: „În numele cărui zeu tiranic, în numele cărei zeițe crude sau religii barbare v-ați ucis unul pe altul, ca să mergeți totuși, atît de senini, spre groapa comună? (…)“. Un altfel de patriotism decît cel curent apare, cred, la orizont, în această întrebare: „patriotismul“ omenescului. Căci nu sîntem creaturile unui originar impuls al segregării. Patriotismul tribal, al coeziunii locale, nu trebuie să anuleze „patriotismul“ comunității umane, atotcuprinzător, legitim prin obîrșia lui naturală și supranaturală.

Îi sînt dator lui Nicu Negrici pentru gestul lui și pentru talentul lui (volumul cuprinde și o antologie de versuri, deloc neglijabile). Îi mulțumesc lui Eugen Negrici pentru a fi deschis o îmbogățitoare arhivă de familie. Și mulțumesc Editurii Humanitas pentru recuperarea unor pagini de istorie națională, din care pare să-și fi făcut un program deloc „elitist“ (cum tot bombăne unii și alții, pe bază de triste și intraductibile frustrări private). Amintesc, rapid, Memoriile căpitanului Dumitru Păsat. 1941-1945, Raul Dona, Jurnalul unui medic militar. 1917-1918, Gerhard Velburg, În spatele frontului. Însemnările unui soldat german în România ocupată sau Costin Petrescu, Însemnările unui pictor refugiat. La Iași, în timpul războiului. Și, din cîte înțeleg, vor urma și altele…