Sîntem în Tot noi, oamenii, un fel de „țigani nomazi”, cum scria odată cu o amărăciune aproape „gnostică” Jacques Monod, alungați la extremitatea lui – nu se știe din ce cauză, pentru care vină (dacă a existat vreuna) și de către cine. Ne-am ivit pe pămînt, pare-se, din întîmplare printr-un concurs cu totul improbabil de împrejurări; sîntem o minusculă excepție minoritară a unei excepții și mai minoritare de la regula majoritară a Totului cu infinita sa materie inertă, brută; sîntem o micuță crevasă de neg-entropie, născută abia ieri printr-un hazard, fără scop și rost și care urmează să fie deja colmatată mîine. Sîntem un dezastru ecologic, un gen singular și infect de „animale denaturate” (Rousseau), o mînă de chiriași scandalagii care-și hărțuiesc generosul proprietar – Natura – și murdăresc zilnic imobilul pe care-l ocupă  forțat – Pămîntul –, unde nu sînt decît provizorii chiriași și defel proprietari, așa cum ei se imaginează cu trufie; unici în Univers prin barbaria lor distructivă față de ei înșiși și de tot restul. Sîntem aberația ucigașă, izvorul poluării universale, scursura lumii, eroarea impardonabilă a unui Demiurg ignorant, mutanții periculoși ai vieții, sursa iminentei celei „de-a șasea extincții”, urîciunea planetei. Și totuși, prin exercitarea puterii noastre de cunoaștere – fiind noi „un punct în raport cu infinitul, un tot în raport cu neantul” (Pascal,190) – și infinitul, și neantul își regăsesc referința și centrul (Pico della Mirandola), măsura universală (Protagoras), deci expresia regulii lor, oricît de minoritară cantitativ ar fi aceasta.  Descărcăm în Tot scîrna, ce-i drept, dar și slava noastră, fiindcă numai prin noi, minuscula lui parte, Totul, căpătînd conștiința de sine, se îmbrățișează pe sine cunoscîndu-se și acționînd, descoperindu-și și toată scîrna, și toată slava. Excepția care sîntem, într-un sens, devine și normă, într-alt sens; trăim, fără îndoială, ca făpturi „de-o zi” și ca „visul unei umbre”, cum suna versul lui Pindar, dar, oricît de rar, iată-ne uneori și în rolul torței care iluminează Totul și-i furnizează etalonul măreției. Infime și sordide slugi „toată săptămîna” și, de fapt, aproape tot timpul minuscul ce-l avem la dispoziție, devenim totuși, în cîte-o rară „ziuă a șaptea”, boierii mari ai tuturor lumilor:

…Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate.

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi,

Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic…” (M. Eminescu, Scrisoarea I)