Omul, ne spune Aristotel, este prin fiinţa lui, spre deosebire atît de zeu, cît şi de fiară, un animal social; omite să ne spună însă că socialitatea lui e, de cele mai multe ori, aceea a animalului domestic – a vitei. De aceea, oamenii preţuiesc de obicei mai mult egalitatea decît libertatea, pentru că egalitatea ţine de fiinţa noastră gregară, care e esenţială, instinctivă, primitivă şi dominantă, în vreme ce libertatea este produsul fiinţei noastre individuale, suprapuse, excepţionale, accidentale şi foarte tîrzii filogenetic.

Vanitatea, conformismul, servilismul, obedienţa ori invidia şi resentimentul – iată trăsături de caracter sau pasiuni criticate de moraliştii din toate timpurile. Dar trebuie spus că viciile respective nu sînt ceva rău luate în sine: de fapt, reprezintă numai reacţii naturale şi pozitive ale animalului gregar dinăuntrul fiecăruia dintre noi şi, în acest sens şi din acest punct de vedere, ele sînt necesare vieţii. Fără ele grupurile nu s-ar putea nici forma, nici consolida, nici nu ar dura, şi însăşi specia noastră ar fi dispărut (dacă ar fi apărut vreodată).

Pentru a constitui şi menţine un grup, membrii săi trebuie să practice un viguros conformism şi o solidaritate temeinică, tinzînd să devină cît mai egali între ei, de vreme ce distincţiile prea puternice pot compromite coeziunea grupului. Vor dori să se îmbrace asemănător, să aibă preferinţe culinare sau sociale similare, vor avea idei comune, vor iubi şi vor urî similar fiinţe şi lucruri. Ei vor trebui, de asemenea, să asculte de regula grupului, ba chiar uneori să accepte să i se supună necondiţionat. (Cînd, după un timp, se întîmplă ca unii dintre ei să redevină liberi, resimt uimire şi oroare pentru acţiunile lor impuse de regula grupului căruia i-au aparţinut şi vor avea tendinţa să creadă şi să afirme că „altcineva“, nu ei, a fost acela care a acţionat prin intermediul lor.) Vor resimţi neîncredere, dispreţ, chiar ură pentru grupuri rivale. Vor afla în schimb printre egali solidaritate şi protecţie, ba chiar putere – aceea a fiarei colective căreia i s-au supus. Se vor revolta împotriva aceluia dintre ei care, printr-un noroc, prin forţă sau prin viclenie, a reuşit să-i domine; se vor coaliza împotriva lui şi, dacă vor reuşi, îl vor nimici, restabilind egalitatea.

Să mai amintim şi că autori precum Gustave Le Bon cîndva, apoi Sigmund Freud şi Elias Canetti au vorbit cu multă dreptate despre regresul intelectual al masei, despre infantilizarea acesteia. Aşadar, ceea ce numim „vicii“ morale nu-s decît tropismele fireşti şi salutare, în felul lor, ale fiarei gregare primitive care trăieşte în noi, prin noi şi dincoace de noi. Majoritatea ziselor sentimente „negative“ i se datorează, dar numai atunci cînd le examinăm în cheie morală, adică individuală.

În asemenea cazuri şi în multe altele de acelaşi tip observăm deci că fiinţa gregară se impune ca o entitate autonomă şi cvasi-incontrolabilă. În schimb, fiinţa individuală, a cărei esenţă constă în libertate, e molestată.

Întîi, omul cu calităţi personale distincte se vede nevoit să le camufleze, atunci cînd devine membru într-un grup pentru a obţine anumite drepturi sau avantaje sau, pur şi simplu, fiindcă acest grup îi conferă un anume status. Egalitatea pe care o obţine e adesea otrăvită, impunîndu-i mai ales lui, care e mai altfel decît majoritatea, o egalizare, o plecare a capului ce-i schimonoseşte sufletul şi-i goleşte spiritul. Evident, devine mai puţin liber. Unii cedează repede, găsindu-şi felurite compensaţii şi scuze, alţii se ascund, căutînd libertăţi interzise, alţii se revoltă, încercînd să schimbe regulile. Rar reuşesc (şi atunci sînt eroi); dar, în majoritatea cazurilor, animalul gregar e biruitor. De obicei, cel ce sfidează grupul, dacă nu poate fi asimilat, e alungat.

Pe de altă parte, grupurile tind să-şi selecteze drept membri oameni cît mai adaptabili la colectiv – prin fire mai conformişti, mai obedienţi, mai servili, oameni la care fiinţa individuală e mai anemică. În fond, fiind mediocri şi şterşi ca însuşiri, aceştia constituie statistic majoritatea unei populaţii, astfel încît alegerea nu e complicată. Luaţi individual, oamenii nu sînt nici buni, nici răi. Dar luaţi împreună, en masse, ei vor forma o „conjuraţie a mediocrilor“ care devine opresivă pentru oricine iese în evidenţă prin anumite calităţi de excepţie, mai ales dacă aceste calităţi sînt mai mult decît simple excentricităţi. Romanii aveau un proverb adecvat acestei situaţii: Senatores homines honesti, Senatus bestia („Senatorii sînt oameni de treabă, Senatul e o fiară”). Iar liberalul clasic John Stuart Mill observa cu îngrijorare: „Tendinţa generală de evoluţie a lucrurilor în întreaga lume face din mediocritate puterea dominantă în rîndurile oamenilor“.

Defectele maselor (sub raportul moralei individuale) sporesc continuu prin ceea ce se numeşte în tehnică „feedback“ pozitiv: prietenia devine spirit de gaşcă, bucuria – delir colectiv, înţelegerea – supunere. La scara istoriei, obţinem astfel regimurile nelibere (şi neliberale) cu vocaţie socialistă (marxiste sau fasciste) sau pe cele comuniste, aşa cum le-a cunoscut secolul XX, dar, parţial, fenomenul se regăseşte şi în regimurile postcomuniste şi, nu arareori, în forme soft, chiar în democraţiile liberale postmoderne de azi. „Oricum, fericitul beneficiar al tuturor acestor regimuri egalizatoare“, scria H.-R. Patapievici, „are o singură lozincă: Egalitate, Egalitate! Putere! Putere! Evanghelia sa ne anunţă: «Noi vom instaura egalitatea radicală, uniformitatea deplină, forţa absolută! Noi vom dărîma toţi munţii, vom umple toate mările, vom egaliza toate formele de relief, vom instaura egalitatea ireversibilă!».“ Cine ar susţine că un asemenea „fericit beneficiar“ mai poate fi un om liber (chiar dacă se crede astfel) ar face o glumă tare, tare proastă!

(fragment adaptat din Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății de Andrei Cornea, Humanitas, 2014)

Foto: wikimedia commons