O lungă perioadă de timp oamenii au fost convinși că între lucruri și numele acestora – fie proprii, fie comune – există o legătură directă, naturală și indisolubilă, astfel încît prin manipularea sau schimbarea numelui poți schimba imediat și anumite caracteristici ale lucrului sau ale persoanei purtătoare a numelui respectiv. După Biblie, ba și după Coran, numele „autentice” au fost date lucrurilor de primul Om, de Adam (al cărui nume, de altfel, nu înseamnă decît „om”); mai tîrziu, după nefericita experiență a Turnului Babel, acele nume primitive autentice ar fi fost amestecate și schimbate, astfel încît ele s-au depărtat de la adevăr. De aici și ideea (falsă) că oamenii comit erori fiindcă nu denumesc corect lucrurile. Așa se explică și de ce Dumnezeu schimbă uneori numele aleșilor săi, spre a le marca vocația pe care le-o acordă și a le decide soarta; patriarhul Avram („tată înalt”) devine, după legămînt, Avraam („tată de mulțimi”); lui Iacob, după înfruntarea cu îngerul de la vadul Iabocului, i se acordă un „nom de guerre”, „Israel”, însemnînd „se va lupta (cu) Dumnezeu”. Un nume „autentic” e considerat o posesiune prețioasă, mărturisind caracterul și destinul personajului care îl purta. David e iubit de Dumnezeu care-l salvează, ceea ce se anunță chiar prin numele său care înseamnă asta: „iubitul”. Solomon are o domnie lungă și pașnică: deloc întîmplător îl chema astfel – ceea ce înseamnă „pacea Lui“ (Dumnezeu). „Nomina omina” (numele sînt oracole), spuneau romanii. Cel mai departe pe această linie a mers, la vremea ei, Cabala: cunoașterea adevăratelor nume ale lui Dumnezeu (și ar fi foarte multe) ar permite influențarea, printr-un fel de magie, a stării interne a divinității (manifestate de cele „zece sephirot”-uri) și, prin urmare, în ultimă instanță grăbirea mîntuirii lumii și a venirii lui Mesia.

Gîndirea rațională a distrus toată această mitologie a „numelui adevărat”. A demonstrat că numele nu este legat de lucru, ci de concept sau de ideea pe care o avem despre lucru, iar legătura, deși puternică, n-are nimic natural sau necesar, ci e „construită” – ceea ce e atestat de pluralitatea limbilor. Numai că epoca noastră, în care renasc vechi superstiții și abundă așa-numitele „științe alternative” (în fapt imposturi), a reînviat și vechea teză biblico-cabalistică a „numelui adevărat”, cu corolarul ei esențial că, dacă schimbi numele care îți displac, schimbi cumva, ca prin magie, și realitatea la care numele se referă.

Căci ce altceva decît o asemenea cabală decăzută, decît redeșteptarea vechii magii sînt unele dintre excesele corectitudinii politice? După cum am auzit, se vrea acum și schimbarea titlului celebrului roman polițist al Agathei Christie, Zece negri mititei. (O face ultima ediție franceză, la cererea urmașului scriitoarei.) De acord, „nigger” (în ediția engleză) sau „négro” în franceză au conotații rasiste, iar epoca interbelică nu ducea deloc lipsă de rasism. Dar ce reușim noi, oamenii momentului, schimbînd după gustul de acum numele unor opere celebre? (Și asta-i numai începutul. În curînd le vom cenzura și conținutul.) Sperăm, inconștient sau semiconștient, să modificăm realitatea istorică, să ștergem ofensele din trecut, să dăm satisfacție urmașilor celor năpăstuiți, să ne ameliorăm imaginea nu tocmai fără fisuri dinaintea criticilor. Sperăm să nu mai fim indirect vinovați, vrem să ne reabilităm înaintea celor care nu ne-au iertat încă sau a urmașilor lor; la limită, am dori ca istoria să fie rescrisă prin intermediul unor nume noi, așa cum ne convine acum. Este, evident, o absurditate, un infantilism, o recădere nedemnă în vechea credință profund eronată în „autenticitatea” numelui. (Așa au făcut și revoluționarii de la 1789: luptele lor cu realitatea vieții, care nu se lăsa omorîtă prea lesne, au cuprins și schimbarea numelor lunilor anului, simbol al ciclicității timpului, adică al imperisabilității trecutului.) Nu mai sîntem rasiști, chipurile: în schimb, am devenit ipocriți, superstițioși, iraționali, pe lîngă lași și ridicoli. Sau cumva, fiindcă undeva, în sufletul nostru, sîntem în continuare și rasiști, și intoleranți, și șovini, dar pretindem că nu sîntem, scoatem de vinovat numele, care altminteri e în sine inocent. Are totuși un cusur: ne-a fost martor la vechi fărădelegi. De aceea, ca în orice tentativă de crimă perfectă, omorîm azi prea guralivul nume-martor, ca să abatem atenția de la vechile noastre crime.

Acum, nu-i nevoie deloc de „micile celule gri” ale lui Hercule Poirot spre a descoperi delictul și făptașul real în situația de față. Cazul e limpede: spre a-l aduce la lumină e nevoie doar de un pic de onestitate și de bun-simț. Dar și să nu fim lași. Nu schimbăm istoria tot îndulcind și schimbînd nume, ci înțelegînd-o și explicînd-o tuturor, inclusiv nouă înșine.