De aproape trei ani există, conform celor de la putere, instituții „bune“, aparținînd statului și poporului, și instituții „rele“, aparținînd așa zisului „stat paralel“. Poliția și Jandarmeria țin de primul stat, procuratura și STS-ul (serviciile în general), de cel de-al doilea. Să ne mirăm atunci că între procuratură, STS și poliție n-a existat cooperare corectă și eficientă în cazul crimei oribile din Caracal, cînd o fată de 15 ani a fost violată, torturată și ucisă de ceea ce pare a fi un criminal în serie? Acum, pentru întîrzierea de 19 ore, cît a durat de la apelurile disperate ale fetei la 112 pînă la intrarea poliției în locuința criminalului, instituțiile dau vina una pe cealaltă, dovedind că nici măcar acum, post factum, nu sînt în stare să coopereze onest în asumarea responsabilităților. Chiar așa! Cum ar putea colabora statul cu „statul paralel“?
De aproape trei ani, politica penală a statului român a fost dominată de obsesia că trăim în „țara procurorilor“, a „securiștilor“ și a „procoalelor secrete“. Să ne mai mirăm că un procuror înfricoșat, pesemne, de ce-ar putea păți dacă ar autoriza o percheziție la 3 dimineața, care s-ar dovedi greșit aleasă, a ordonat polițiștilor să aștepte cuminți pînă la ora 6 în fața casei crimelor? Riscul nu intra în fișa lui de post, iar Secția Specială atît ar fi așteptat ca să-l înhațe, pe motiv că a procedat precum „securiștii“. Cînd toți factorii internaționali și naționali responsabili au susținut că SS e destinată să-i timoreze pe magistrați și mai ales pe procurori, Puterea a refuzat cu dispreț să asculte. Acum tragem consecințele.
De aproape trei ani, politica penală a statului român, inspirată de politicieni-infractori, a favorizat deliberat și uneori chiar explicit infractorii în dauna victimelor: s-a încercat amnistierea și grațierea unor fapte grave, s-au modificat în jos termenele de prescripție, s-au limitat mijloacele de probațiune, au fost eliberați pușcăriașii pe motiv de supraaglomerare a închisorilor în baza „recursului compensatoriu“. În general, oamenilor li s-a spus constant de propaganda oficială că în România orice om poate fi arestat și reținut fără motiv, că mai multe milioane de cetățeni sînt sau au fost ascultați fără știința lor, ba chiar o comisie parlamentară, chipurile, ar fi stabilit acest adevăr imbatabil. Ba chiar s a susținut că mulți penali nu sînt nimic altceva decît deținuți politici și s-a cerut imperios curmarea „abuzurilor“. Să ne mirăm atunci că poliția n-a dat buzna în casa crimelor înainte de 6 dimineața, chiar fără autorizația procurorului, din simplă grijă și precupare sinceră pentru viața unui copil, ca să nu mai vorbim despre onoare și datorie? Polițiștii, pesemne, se temeau să nu comită vreun „abuz securistic“, salvînd poate o viață la 3 dimineața, dar fără ordin. Să spunem drept: de mirare ar fi fost dacă poliția, animată de cine știe ce vocație eroico-etică, ar fi ignorat ordinele procurorului, iar acesta – litera surdă a unor regulamente.
De aproape trei ani, investițiile statului în toate domeniile au lăsat de dorit, în pofida creșterii economice. Să ne mai mirăm că nici STS-ul care administrează numărul de urgență 112 n-a primit decît cu mare întîrziere fonduri pentru a cumpăra un sistem mai eficient de depistare a locului din care se face apelul? Oricum, Puterea e supărată pe STS: n-a făcut ea comisie parlamentară de anchetă ca să „dovedească“ faptul că a pierdut alegerile europarlamentare din cauza tabletelor administrate de STS?
Și, de mult mai mulți ani decît trei, știm că instituțiile statului – indiferent dacă „paralel“ sau „neparalel“ – sînt infestate de impostură, servilism, corupție și iresponsabilitate. Știm că oamenii onești și competenți sînt alungați și umiliți, iar nulitățile supuse politic sînt avansate. Ceea ce s-a întîmplat în poliție în ultimii ani nu e decît un model, general urmat. Iar cînd au existat unele excepții, Puterea s-a căznit din răsputeri să le discrediteze și să le anuleze, și, în prezent, aproape că a și reușit cu totul. Să ne mai mirăm atunci că, în situații de criză, reacțiile instituțiilor sînt ezitante, contradictorii și inadecvate? Și cît privește poliția, să ne mirăm că nu funcționează corect și profesionist, cînd la Academia de Poliție, rectorul și prorectorul abia au demisionat acum cîteva luni, fiind suspecți de instigare la șantaj împotriva jurnalistei Emilia Șercan, care dezvăluise o fabrică de doctorate plagiate la această instituție? De la disprețul endemic pentru integritatea academică și profesională, pînă la disprețul pentru integritatea vieților pe care trebuie să le protejeze cu orice risc nu e decît un drum scurt! Pe care poliția l-a parcurs în viteză, se pare.
Nu, nu ne mai mirăm. Se întîmplă ceea ce știm bine că era firesc să se întîmple, avînd în vedere toate circumstanțele. Ăsta-i și marele necaz: nici putere de a ne mira nu mai avem.
