15 octombrie 2020

Domnul Valentin Geambașu, într-un scurt comentariu la articolul meu de săptămîna trecută, se declară „deranjat” (nu fără ironie) de faptul că folosesc, uneori, termenul „provincial” în sens peiorativ. Mă grăbesc să-l liniștesc. Sînt născut la București, dar bunicul meu dinspre tată era bîrlădean, iar tata s-a născut la Turnu Măgurele. A fi născut în provincie nu implică nici o judecată de valoare asupra „provincialilor”. Eminescu era din Ipotești, Creangă din Humulești, Caragiale – din Haimanale. Și așa mai departe… Nu mai spun ce bășcălie a putut face nenea Iancu despre „Mitică, bucureșteanul par excellence”. Așa că nu vă neliniștiți, domnule Geambașu! Nasc și în provincie mari români, iar români de mîna a doua apar și pe străzile Capitalei. Cu alte cuvinte, există și bucureșteni provinciali, după cum există și provinciali de croială europeană.

Pe de altă parte, o rapidă privire aruncată în Dicționarul Explicativ al Limbii Române vă va arăta că se folosește, de mult, și o accepțiune „negativă” a cuvîntului „provincial”: „persoană cu apucături sau cu deprinderi stîngace, naive”. În sens depreciativ, „provincialul” are, de obicei, complexul metropolei și etalează, ostentativ și contrafăcut, „maniere” de la „centru”. Dar tot asta face și bucureșteanul care se comportă „ca la Paris”… Pentru amuzante detalii, vezi Costache Negruzzi, „Fiziologia provințialului”. Pe scurt: poți fi la fel de bine „provincial” în metropolă și „metropolitan” în provincie. În formularea mea („trivialități provinciale”), am avut în vedere tipul de „polemică” grosolană caracteristică „marginalității” (periferiei) sociale (mahalaua e, și ea, un soi de „provincie” a orașului) și practicată pe scară largă de mulți dintre politicienii și gazetarii noștri. Atîta tot! În rest, domnule Geambașu, nu amestec niciodată, în „portretele” mele, batjocura privind obîrșia geografică a insului. Sînt un mare admirator al multor peisaje (urbane și naturale) ale provinciei. Știu și că „eternitatea s-a născut la sat” și socotesc că am avut noroc ca, înainte să frecventez liceul „Spiru Haret” din București, să beneficiez de experiența claselor primare la Pîrscov de pe Valea Buzăului (satul în care, cum am aflat mai tîrziu, se născuse marele poet Vasile Voiculescu). Una peste alta, iertați-mă dacă v-am indispus, dar fiți sigur că n-am nimic cu provincia din care, de fapt, facem parte cu toții, și nu pariez necondiționat pe metropolitanul fudul…

16 octombrie 2020

Aflu că dl profesor universitar doctor Alexandru Rafila s-a înscris în PSD, pentru a obține un loc preferențial pe lista de candidați la viitoarele alegeri parlamentare. În principiu, nu cred că opțiunile politice ale cuiva pot fi atribuite, neapărat, unor intenții impure. Democrația garantează oricărui cetățean libertatea de a se situa de orice parte a spectrului politic vrea. Sigur că opțiunile tale te definesc, spun ceva despre criteriile tale morale, despre atașamentele tale ideologice și despre strategiile tale civice. Dar nu poți fi judecat negativ pornind de la o radicală prezumție de vinovăție. Pe de altă parte, ca observator neînrăit, dar lucid, nu poți să nu observi că ai de a face cu o împrejurare oarecum stranie, caracteristică, poate, modului în care e înțeleasă politica pe meleagurile contemporane ale patriei. Știi, de o bună bucată de vreme, că, pentru opoziția pesedistă, un tenace cal de bătaie electoral este proasta administrare a pandemiei, de care se face vinovat guvernul. Iar dl Rafila e o piesă esențială în echipa căreia guvernul i-a delegat responsabilități reprezentative. Or, iată că dl Ciolacu îl absolvă pe președintele Societății Române de Microbiologie de orice „complicitate” la „relele” produse de executiv. Dintr-odată, el se (re)integrează în galeria băieților buni. La rîndul lui, dl Rafila devine solidar cu sumedenia de declarații ale PSD de natură să încurajeze felurite teorii ale conspirației, ale „manipulărilor” oficiale, ale dezinformării poporului în legătură cu situația reală a crizei sanitare. Ce să înțelegem?

Păi, înțelegem, iarăși și iarăși, că în țara noastră politica nu e decît un mic calcul privat sau de grup. Dl Rafila și-o fi zis, de pildă, că, pe termen lung, un fotoliu de parlamentar e mai comod, mai durabil și mai rentabil decît o poziție de combatant suprasolicitat pe un teren confuz și periculos. Și că, deci, e preferabil să răspunzi „pozitiv” unei invitații de partid, explicînd că o faci de dragul țării. PSD-ul, la rîndul lui, se gîndește să profite de rezonanța unui nume de „specialist” consacrat (chiar dacă perceput mai curînd ca ilustrînd, temporar, poziția guvernamentală) pentru a spori, cît de cît, onorabilitatea scadentă a propriei tabere. Cu alte cuvinte, facem politică pentru a ne ajusta CV-ul, veniturile și recolta electorală: dă bine titlul de „parlamentar”, așa cum dă bine și titlul academic de „doctor” în științe. Merită să facem totul pentru a obține, cu orice preț, asemenea certificate. Restul sînt detalii trecătoare. Iar partidele, cînd au probleme interne, caută mici sau mari vedete „colaterale”, aduse de pe margine, pentru a mima interesul pentru competență și eficiență, dincolo de istovitoare ciondăneli politice și de crampe intestine destabilizatoare… Important e să faci rost de voturi. Carevasăzică „pupat toți piața endependenți”! Pe acest fundal, n-ar mai lipsi decît trecerea în PNL sau PMP a pesediștilor scoși de dl Ciolacu de pe listele electorale. Adică de-alde Șerban Nicolae, Eugen Nicolicea, Doctorul Mitralieră și cine s-o mai nimeri. Nu m-ar mira prea tare. Căci „toți sîntem români, mai mult sau mai puțin onești”…