24 mai 1977, Bonn, Bad Godesberg

Mi se spune că, pentru a învăța bine nemțește, e bine să mă uit mult la televizor: pe ecran ai o amplă și atrăgătoare diversitate tematică și ți se oferă ocazia să auzi numeroasele trepte ale limbii vorbite: academică, banal-cotidiană, artistică etc. (Cineva, mai șugubăț, m-a asigurat că există și o soluție mai eficientă decît televiziunea: „eine lebendige Grammatik” (o gramatică vie, adică un „volubil” parteneriat feminin…). Fapt e că televiziunea germană are ce oferi, dincolo de „filologie”. Deunăzi, am picat pe un documentar tulburător despre copii grav bolnavi sau pe moarte. Traumatizant miraculoasă este extrema lor discreție, un fel de cumințenie bătrînească, o exemplară seninătate, la care adulții aflați în situații asemănătoare nu par să aibă acces. Cîțiva dintre „pacienți” simt nevoia să deseneze. Exemple:

– un crocodil zboară pe un cer negru și înghite soarele. În spatele lui însă răsare un soare nou!

– un contur de corabie, înlăuntrul căruia se disting zece vîslași, dar dintre care numai nouă sînt protejați de scuturi. Al zecelea e descoperit, vulnerabil. Desenul aparține lui Adrian, un copil elevețian care s-a stins în intervalul dintre 9 și 10 ani, același interval în care a făcut și desenul.

– tot Adrian se desenează pe sine întins pe pat, mort. Deasupra patului, într-un chenar neregulat (ca acelea în care se transcriu replicile personajelor din desene animate), apare o altă ipostază a lui, cu ambele mîini ridicate stenic în sus, ca într-o ascensională plutire. Lîngă creștetul „înviatului” stă scris: „gesund”! („sănătos”).

În alte desene, medicul e zugrăvit sub chipul unui adversar (ca în starea de comă povestită de C.G. Jung în autobiografia sa). Copilul, costumat în cowboy, îl împușcă. Alteori, „adversarul” are, pe halat, pete maligne de sînge, iar calota craniană e absentă. Deasupra fragmentului de cap rămas, se văd un soi de „viruși” care, explică autorul desenului, „haben ihm den Kopf verjagd” („i-au gonit capul”).

Stupefiante – cu un nimb de greu anticipabilă transcendență – sînt și mărturisirile  cîtorva părinți. Unii vorbesc, uimiți ei înșiși, de liniștea care i-a cuprins în chiar momentul înmormîntării odraslei lor: sentimentul că, în ciuda sfîrșitului prematur, copilul și-a rotunjit viața! O mamă, cu lacrimi în ochi: „Mi-e aproape rușine să spun, dar, după moartea lui, m-a cuprins un fel de ciudată bucurie” (!).

Alții identifică un anumit sens de „inițiere”, pe care suferința copilului l-a căpătat pentru ei. „Copilul – spune, de pildă, un părinte – a devenit pentru mine un model, un exemplu: cum să suferi, cum să mori, cum să supraviețuiești…”

 

18 aprilie 1979, București

Lecturi pasionante din cartea lui Milovan Djilas Conversations avec Staline (Gallimard, 1962 și 1971). Figură impozantă a nomenclaturii titoiste, trecut prin pușcărie și ca militant comunist, și ca „trădător” dinăuntru al comunismului, Milovan Djilas a avut prilejul să cunoască îndeaproape ideile și obiceiurile curente ale mediului „marxist-leninist” din răsăritul european. Dezvăluirile lui sînt revelatoare și profund semnificative pentru cei care știu din istoria comunismului și a personalităților lui numai locurile comune ale „analizelor” ideologice mai mult sau mai puțin partizane.

Mai întîi ceva despre deprinderile gastronomice ale lui Iosif Visarionovici, în calitatea lui de slujitor al proletariatului exploatat. Un prînz bun însemna: caviar, somon afumat, castraveți proaspeți, vinete în conservă, jambon afumat, friptură de porc și carne de porc rece, pateuri cu carne calde, pateuri cu brînză bine fermentată, borș, steak la grătar și, în încheiere, o prăjitură înaltă de treizeci de centimetri (a cărei greutate forța rezistența mesei), umplută cu fructe tropicale. Băutura preferată a „șefului” era vin roșu amestecat cu vodcă (!), dar bea mai curînd moderat, mîncînd, în schimb, lacom și „rafinat”.

Conducătorul suprem avea, însă, din cîte își amintește Djilas, și unele opinii și lecturi cu bătaie literar-teoretică. Se pare că, pentru el, Marx și Engels nu erau autorități absolute, pentru că sînt încă marcați de filosofia clasică germană (de care abia Lenin s-a „eliberat” definitiv). Întrebat despre abuzurile comise de soldații ruși în teritoriile ocupate, Stalin are la îndemînă citate din Dostoievski, din care să rezulte că, la capătul multor ani de mizerie umană, nimeni nu poate rămîne „normal”… Nu lipsea și un anumit simț (caustic) al umorului: despre aliații săi putea avea caracterizări „colegial” picante: „Churchill e în stare să te buzunărească și pentru o copeică. Roosevelt, nu. Sau numai pentru sume mari!”.

Iată și un pasaj profetic: „Astăzi, socialismul este posibil, chiar sub regimul monarhic englez. Revoluția nu mai e necesară nicăieri”. Nu vedem astăzi, în toată lumea „capitalistă”, fermentația spontană a unei stîngi isterice, la care părinții fondatori ai marxism-leninismului nici n-ar fi visat?

În încheiere, două documente „tari”. Primul  e un fragment din testamentul lui Lenin: „Stalin e prea brutal și acest defect, absolut tolerabil în raporturile dintre comuniști (Da?, n.m. A.P.), devine insuportabil în funcția de secretar general. Iată de ce propun tovarășilor să reflecteze asupra unei modalități de a-l înlocui pe Stalin din această funcție și anume prin cineva care să-i fie superior în toate privințele”.

Al doilea document pe care ni-l livrează Djilas ne cam privește. Comandantul-șef (rus) al Iașilor ar fi oftat, la un moment dat: „Oh! Acest murdar Iași românesc! Și mîncătorii ăștia de mămăligă (mamalijniki)!”. Urmează citate din Ehrenburg și Vîșinski despre „corupția și furtul” autohtone. Românii „nu sînt o națiune, ci o profesie…” Dacă nici asta nu e „discriminare rasială”?! Măcar noi am dărîmat la timp statuile lui Lenin și Stalin. Dar, în ambianța planetară de azi, n-ar fi exclus să ne trezim și cu demolarea statuii lui De Gaulle. Revoluția merge mai departe…