N-am fost în confidența domnului Ion Iliescu, n-am făcut parte din partidul lui și din cercul „apropiaților“ și nu am o imagine proprie despre „evenimentele“ de la sfîrșitul lui decembrie 1989. Am venit la București în ziua de 22 și am stat dezorientat la domiciliu (împreună cu Mircea Dinescu și Mihai Oroveanu) pînă la neașteptata mea desemnare ca ministru al Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991), la propunerea lui Dinescu, a cărui voce, la data cu pricina, conta. Am trăit revoluția ca pe o surpriză totală (și fericită) și ca pe un amestec cvasi-indescifrabil de hazard, incongruență, bîlbîială, derută instituțională. Nu am o teorie despre acele zile, nu cred în scenarii „evidente“, în lucrături planetare, în comploturi bine dospite. E evident că ceea ce s-a întîmplat în România e, fatalmente, legat de un context geopolitic favorizant, ca multe dintre „realizările“ noastre istorice. O mare schimbare avusese deja loc în fosta Uniune Sovietică (Gorbaciov) și în mai toate țările „lagărului“ comunist“, mai ales în Polonia („Solidaritatea“), Cehoslovacia (Havel) și fosta Germanie Democrată (căderea Zidului berlinez). Dar, repet, nu sînt în posesia unor certitudini de beton privind mecanica intimă a lucrurilor, cum văd că sînt tot soiul de „experți“. Sînt sigur că „vîrfurile“ marii schimbări, începînd cu domnul Ion Iliescu, au mai multe informații decît mine și decît restul lumii despre desfășurarea evenimentelor. Dar nu sînt în situația de a-l apăra sau acuza, cîtă vreme o anchetă riguroasă, imparțială și neconjuncturală nu va oferi documentația necesară pentru o hermeneutică de detaliu a episodului decembrist. (Cu mineriadele e altceva…) Altceva însă mă stupefiază. În vreme ce Ion Iliescu a devenit „omul negru“, fiara diabolică a unei „lovituri de stat“ fatale, șmechere, cu dezastruoase consecințe (mergînd pînă la asasinat), imaginea cuplului Ceaușescu se profilează, în ultimii ani, tot mai tandru. Au făcut, poate, „unele greșeli“, dar, la bază, erau patrioți și au fost transformați în victime de o gașcă de intriganți criminali, manipulați și manipulatorii. Li s-a confecționat un proces frugal, nedrept, în sfînta zi de Crăciun, li s-au persecutat familia, colegii de guvernare, memoria. Ginerele prezidențial (văduv al Zoei Ceaușescu) a devenit vedetă tragică la unele posturi de televiziune, Valentin Ceaușescu vrea să dea statul român în judecată pentru că i-a omorît părinții. De curînd, am aflat din presă că, la cutremurul din 1977, un tînăr a fost salvat din dărîmături prin bunăvoința lui Nicolae și a Elenei: încă o dovadă că sîntem vinovați de o sîngeroasă crimă politică împotriva unor bieți inocenți. „Răul“ e în altă parte: la Ion Iliescu. Degeaba spui că, dacă cei doi „conducători“ providențiali ar fi fost lăsați liberi pe stradă după 22 decembrie, ar fi fost linșați public, fără „asistență“ juridică, degeaba spui că nici procesele Revoluției Franceze (în care, pînă la urmă, „judecătorii“ se ghilotinau între ei) sau ale „Marii Revoluții Socialiste“ din Rusia n-au fost un model de jurisprudență, cum n-au fost nici sinistrele procese comuniste. Marile răsturnări istorice sînt, rareori, impecabile procedural. Părem să fi uitat de traiul precar al populației sub dictatura comunistă, de revoltele de la Lupeni și Brașov, de asasinarea lui Gheorghe Ursu, de suferințele Doinei Cornea, ale lui Radu Filipescu, ale lui Paul Goma și ale altora, care au îndrăznit să „calomnieze“ regimul… Degeaba! Am omorît două zîne și, drept pedeapsă, azi e mai rău decît pe vemea lor. Din fericire, avem în mînă un vinovat adevărat, un monument de perfidie și trădare de țară, cel despre care Nicolae Ceaușescu însuși spunea că e spion sovietic și că l-ar fi „terminat“, dacă nu s-ar fi opus nevigilenta lui consoartă. O mulțime de inși, anonimi și cuminți sub dictatură, gesticulează acum feroce pe scena bine mediatizată a „anticomunismului“. În mod ironic, celui care defilează pe la poarta lui Iliescu purtînd un tort decorat cu o pereche de cătușe i se spune „Ceaușescu“. Să ne înțelegem: nu cred că Ion Iliescu e fată mare, nu cred că „șefii“ momentului decembrist au fost niște îngerași puși pe fapte bune, fără de păcat, fără de greșeală. Dar nu pricep de ce judecata lor se petrece pe fondul unei stranii tendințe de reabilitare a cuplului dictatorial, ba chiar și a Securității, a unor foști activiști și militari, a căror biografie e masiv cuplată la universul totalitar pre-decembrist. Constat, doar, că sîntem un popor „sentimental“, complex, cu o tradițională vocație a „iertării“ creștinești, dublată, cînd „dă bine“, de o demnă paradă justițiară… Repet: anchetarea „nomenclaturii“ revoluționare trebuie dusă, cinstit, pînă la capăt. Dar a lucra, paralel cu această anchetă, la un început de soclu pentru lăcrămoasa monumentalizare al Ceaușeștilor mi se pare nedrept și ridicol.

 A face politică în România de azi a devenit un simplu exercițiu polemic. De la tribuna Parlamentului sau din felurite studiouri de televiziune se proferează energic grosolănii, perle de limbaj buruienos, chiote de mahala. Același spectacol dizgrațios se regăsește și în presă. S-ar putea edita un pitoresc volumaș cu „vorbele grele“ rostite de vedetele noastre publice. Cutare (fost) ministru, un fel de manechin șugubăț, își atacă (analitic) urmașul spunîndu-i: „După ce că ești urît, ești și prost!“. Omul e, totuși, imparțial: chiar și unui coleg de partid îi atrage atenția că a devenit „un bichon care se crede pitbull“. Un (fost) purtător de cuvînt guvernamental îi înjură de mamă pe ziariști și sare să-l bată, în plină emisiune televizată, pe un „antipatic“ oponent politic. Dar, cum spuneam, nici ziariștii nu se lasă mai prejos. Unul dintre ei vorbește despre „vaginele Kövesi-Bica“ și îl întreabă, sarcastic, pe președintele țării: „De ce stai ca un par? Te-ai c…t moale?“. Batjocorirea numelor este și ea o armă infantil-inevitabilă. „Werner“, „Dacian Julien“, „Cîțu“ ș.a. devin bîte mediatice de mare succes patriotic. Unde sînt vremurile cînd, la vîrful țării, lucrau nu făcături venetice, ca azi, ci răsunătoare nume neaoșe: Pacoste, Cioară, Burtică, Gâdea, Clătici și alții eiusdem farinae? Cînd repertoriul critic intră în criză, încă rămîn la îndemînă destule soluții demolatoare: rochițele doamnei președinte, fălcile soțului ei, vorbirea lui sacadată. Altul e prea gras, altul e „matrafoxat“, alții sînt golani, „sorosisti“ (cu excepția dnei Renate Weber!) ș.a.m.d. De guvernat guvernează cineva? Mai e timp pentru politică de idei, proiecte, reforme, soluții? Totul seamănă, mai curînd, cu o epigramă a lui Păstorel: „L-a pus Destinul lui stupid / Într-o dilemă de infern: / Ori guvern fără partid, / Ori partid fără guvern“. Păstorel avea în vedere politicieni din vremea lui. Dar, după cum se vede, avem tradiții…