Note, stări, zile

Doamna judecător Niță rescrie istoria

Nu numai că s-a făcut dreptate, dar s-a aflat și cum era cu disidența sub comunism. Cei implicați în anchetarea (fatală) a lui Gheorghe Ursu nu i-au făcut, de fapt, nimic. Întîi că nu era un disident suficient de zgomotos și doi, că nici nu era disident. Făcea doar afaceri cu valută (dovada: cei 16 dolari care s-au găsit printre economiile lui). Că a murit în pușcărie? A se slăbi! S-o fi lovit omul de marginea patului sau de tavanul celulei, speriat de pomană de rutina anchetei polițienești legitime. Oricum, despre crime împotriva umanității nu se mai poate vorbi în România lui Ceaușescu, adică după 1965. Sau dacă da, chestia e deja fumată. Totul s-a prescris. Ca să nu mai spunem că Gheorghe Ursu a avut voie, de cîteva ori, să-și viziteze rudele din străinătate. „Disidentul“ era, deci, un „privilegiat“ al regimului. „Omul lor“! Să fi fost și el mai atent cînd umbla prin celulă de colo-colo, așteptînd dejunul…

Lăsînd gluma la o parte, mă întreb ce vîrstă avea doamna judecător Niță, în 1989. Fiindcă e evident că nu are habar despre lumea pre-decembristă și deci despre litigiile pe care le are de judecat. Se mișcă destins, suveran, „hermeneutic“ într-un univers tenebros, pe care îl crede la fel de „normal“ ca o plajă din Málaga. A murit un om în pușcărie? Asta-i viața! A fost bătut, schingiuit, terorizat? Păi, cine l-a pus să umble cu dolari? Concluzia juridică: nu există vinovați! Concluzia bunului-simț, a bunei-cuviințe: putem ajunge oricînd pe mîna unui judecător care îl iartă pe agresor și îl beștelește pe cel agresat. Și putem oricînd să îi vedem pe copiii și nepoții noștri venind de la lecția de istorie cu „informația“ că, sub comunism, dracul nu era chiar așa de negru… Ba chiar că „așa-zișii“ disidenți erau răsplătiți cu concedii în capitalism. Și încă ceva: a omorî un om nu are nici o legătură cu crimele împotriva umanității! Se întîmplă… Chiar și cînd omul cu pricina – în speță, Gheorghe Ursu – era mai mult decît respectabil, impozant intelectual, talentat, curajos. Și nevinovat.

Primăria ca salon de cosmetică

Pe doamna Gabriela Firea mi-o amintesc, frugal, de prin 1990 sau ’91, cînd umbla zglobie și insistentă printre membrii de-atunci ai guvernului, încercînd să obțină informații și declarații vandabile. Era juvenilă, dinamică, aproape înduioșătoare în zelul ei de gazetar începător. Am constatat, ulterior, că a știut să separe inocența de ambiție, că pofta carierei a modificat-o radical. S‑a „lipit“ de cîteva personalități influente, a asumat posturi și postùri vizibile, a intrat în politică după criterii „convenabile“, pe scurt, a ieșit la rampă. A jucat, ca și alți colegi ai săi, „disidența“ față de Dragnea, dar n-a exagerat și a rămas „la îndemînă“. A ajuns primăriță și vrea, în continuare, să rămînă pe poziție. Din punctul meu de vedere, a excelat în mari manevre de machiaj. Mandatul ei e o îngrămădire de beculețe, steluțe sărbătorești, jocuri de stradă și fîntînele. Administrația s-a consolidat ca exercițiu cosmetic. Cu mari riscuri colaterale: ideea de a „remodela“ Cișmigiul, de a „lărgi“ (= demola) Calea Călărași, criza traficului bucureștean, poluarea ucigașă a Capitalei etc. Despre poluare, răspunsul doamnei primar a fost de o grosolănie spectaculoasă: „Nu vă place Bucureștiul, n-aveți decît să vă mutați în alt oraș!“. Ca pe vremuri: „Nu-ți convine aglomerația din tramvai, ia-ți mașină mică!“. La acest nivel, nu are nici un sens să deschizi teme mai complicate. Să observi, de pildă, cum mi se întîmplă zilnic umblînd prin București, cîtă criminală indiferență domnește în teritoriul patrimoniului arhitectural municipal. Clădiri superbe de cartier, unele de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, își așteaptă, ruinate, sfîrșitul, în loc să contribuie, restaurate, la un spor de farmec urban din care toți am avea de cîștigat. Mă voi strădui, dacă voi avea răgaz și energie, să fac o listă cu asemenea valori muribunde, în așteptarea unei – improbabile – acțiuni de salvare.

A început campania pentru un nou mandat la Primăria Capitalei. Sper ca doamna Firea să meargă spre alte orizonturi, potrivite cu mulțumirea sa de sine și cu visurile sale de mărire. În ceea ce mă privește, mă irită să văd – nu pentru prima oară – că partidele nu gîndesc funcțional, ci vanitos. Inteligent ar fi să susțină, toate, un singur candidat, multiplicînd astfel șansele unei victorii omogene. Iar candidatul despre care cred, sincer, că ar face ce trebuie, că ar onora eficient, fără fudulii ieftine, fără populism călduț, fără „principii“ pubertare, oficiul de administrator municipal, este domnul Nicușor Dan. E singurul dintre aspiranți care chiar are de raportat cîteva isprăvi concrete. Fără pompă „charismatică“, fără machiaj. Dar poți să știi ce abisuri de emotivitate vor lucra, insidios, în inimile bucureștenilor?

Adaos la articolul de săptămîna trecută

Răsfoind primele apariții ale revistei 22 (1990), am făcut o descoperire neașteptată. În mai multe numere apare drept colaborator al irespirabilei reviste dl academician Eugen Mihăescu, afiliat, astăzi, grupului care înfierează mînios GDS-ul ca fiind o șmecherie sorosistă, brucanistă, securistă, fesenistă etc. E un caz de manual despre „mintea românului cea de pe urmă“. Dl academician a fost ambasadorul lui Ion Iliescu, apoi senator și parlamentar european al lui Corneliu Vadim Tudor, pentru a sfîrși, după 2012, cu fraza: „Numele Vadim Tudor nu mai trebuie rostit. Ca al demonului care sperie vitele, acreşte laptele şi face gravidele să lepede“. Așa și cu GDS. Mai întîi bun, apoi rău, foarte rău, „ca demonul“. După asemenea aventuri existențiale, nu e de mirare că a fost nevoie de puțină odihnă, în fotoliul de academician…