● După o lectură din Ortega y Gasset (Spania neverebrată, Humanitas, 1997)

Ortega (p. 12): „…nu-mi este prea limpede de ce pesimismul ar fi neapărat blamabil“. Sînt vremuri, într-adevăr, în care „pesimismul“ e rațiunea însăși, o sănătoasă cale de mijloc între euforie și disperare. Dacă, după decembrie 1989, românilor le-a lipsit ceva, s-ar putea spune că tocmai pesimismul le-a lipsit. În stupoarea eroică generală, nimeni nu era pregătit să se îngrijoreze. Un pesimism sănătos ar fi trebuit să ne prevină că, după căderea comunismului, greul abia avea să înceapă. Ar fi trebuit să pricepem că lucrurile nu se vor schimba peste noapte, că vom fi sufocați de inerții, confuzii și exaltări pernicioase, că aproape totul trebuie luat de la capăt și că, pentru o întreprindere de asemenea anvergură, nu aveam încă potențialul și acumulările necesare: ne lipseau oamenii, ne lipseau proiectele. Am fost luați prin surprindere, cum ni s a mai întîmplat – în alt context – în 1947. Fără experiența, bine asimilată, a unei astfel de răsturnări, fără o reflecție sistematică asupra perspectivelor, fără preambulul subversiv, pregătitor, pe care societatea civilă a altor foste țări comuniste (Polonia, Cehia, Ungaria) l-au construit sub dictatură, aveam puține șanse să reușim. De fapt, n-am fi putut avea decît una: să diagnosticăm prompt și corect dificultatea, să înțelegem că prăbușirea comunismului nu este soluția „finală“, ci problema de rezolvat; un început, nu o încununare. Am preferat euforia. Am ales „optimismul“, sărbătorescul. Nu putea urma decît dezamăgirea și, la limită, pierderea speranței. Și asta pentru că am ratat ceasul pesimismului riguros, al evaluării lucide.

(…) Psihologia post-comunistă ar fi trebuit să aibă în vedere o strategie simplă: stabilirea unui diagnostic circumstanțial și „implementarea“ unei terapii adecvate. N-a fost cazul. Am ales fie festivismul țanțoș, fie bombăneala demobilizatoare. Am pus accentul pe ideologie și retorică de partid. A lipsit, din toate „taberele“, materia primă a unui pesimism „realist“, de natură să înceapă răbdător, de jos, de la imediatul diform, cu potențial încă incert. A rezultat o patologie socială, economică și politică, cu diferite chipuri: ori am exclus, din principiu, ideea terapiei (optimism guvernamental, fudulie „patriotică“): n-avem probleme, sîntem structural sănătoși! Ori am demarat, experimental, diverse scheme terapeutice înainte de a defini boala (am vrut, adică, să obținem o „sănătate“ generică, fără vindecarea suferinței specifice, ceea ce înseamnă adoptarea unui tratament fără diagnoză prealabilă). A apărut, e drept, și versiunea proastă, paralizantă, a pesimismului: lamentația resemnată a eternului „Mitică tragic“: sîntem incurabili! Diagnosticul nu trimite spre terapie, ci spre abandon. Avem încă de căutat dozajul optim între analiză necomplezentă, îngrijorare fără patetism (= pesimism bine temperat), energie tonică, speranță fără iluzii, eficiență politică și depolitizare.

● Fără dată (înainte de 1989)

Colina e culturală. Muntele e mistic.

● Fără dată (1991?)

Carl Gustav Jung (într-o scrisoare către o necunoscută, 23.06.1932): „De netratat sînt doar oamenii care au venit pe lume fără suflet. Și nu sînt puțini…“

● 26 octombrie 1983

În fiecare zi îmi trece pe la fereastră o pisică siameză, cu ochi albaștri. Mă privește fix, apoi pleacă. Superba tulburare de a te simți privit de un mister…

● Ești legat de locul unde ai pățit ceva. Căci acela e locul în care ai trăit epifania destinului. A fi „lovit de soartă“: a fi plasat unde trebuie, sub tirul aspru al lui Dumnezeu.

● Fără dată

Uneori îți trebuie curaj pentru a mînca… Gurmandul cunoaște specii ale dezgustului pe care ascetul le ignoră.

● Tipica vanitate a intelectului – Dostoievski, Însemnări din subterană: „Aș fi fost întru totul de acord să arăt a ticălos, cu condiția să par, în același timp, foarte inteligent.“

● Măreția lui Petre Țuțea: „Mă simt asemeni unui vultur trist care, înălțat la zenit, urinează asupra veacului 20 cu un dispreț creștin!“