La Berlin, lumea e foarte supărată. Instituţia care se ocupă de mijloacele de transport în comun ale oraşului a constatat că fiecare al şaselea autobuz şi cam fiecare al unsprezecelea tramvai ajung în staţie cu întîrziere. Asta înseamnă că numai 92% din tramvaie şi numai 84,7% din autobuze respectă orele şi minutele reglementare. Se fac analize cu privire la cauzele „catastrofei“: mai întîi proasta corelare a stopurilor, apoi circulaţia rutieră curentă, adică traficul automobilelor, al motocicliştilor, bicicliştilor şi pietonilor. Dar pînă să imagineze soluţii pentru înlăturarea neajunsurilor, senatul berlinez discută deja dacă n-ar trebui construit un buget pentru despăgubirea călătorilor. Nu pot să nu mă gîndesc că dacă, în România, s-ar pune problema unui buget pentru despăgubirea fiecărui cetăţean lovit de proastă administraţie şi proastă guvernare, ar trebui să ne îndatorăm pentru cîteva secole. Noroc că, la noi, întîrzierile RATB-ului sînt ultima grijă şi, în definitiv, paguba cea mai măruntă...

Pe de altă parte, cum spuneam şi acum cîteva luni, nici Germania nu mai e ce-a fost. Am mers cu trenul de la Frankfurt la Berlin şi am nimerit o garnitură supraaglomerată, în care se călătorea în picioare (vreme de aproape cinci ore), cu o întîrziere de 90 de minute. E drept, ca să nu ne enervăm, am primit, pe tot parcursul drumului, apă minerală la discreţie. Fără acest mic efort de amabilitate, m-aş fi simţit transportat spre o destinaţie necunoscută, împreună cu cîteva sute de deportaţi.

*

Hellmuth Karasek, un cunoscut jurnalist şi critic literar german, deplînge, în rubrica sa din Berliner Morgenpost, decizia Academiei Suedeze de a amîna încă o dată decernarea premiului Nobel pentru literatură scriitorului american Philip Roth. Karasek crede că e un abuz al corectitudinii politice. După preşedinţia lui George Bush Jr., scriitorii Statelor Unite nu mai par să fie laureaţi plauzibili ai marelui premiu. Aceeaşi opinie apare într-un comentariu din Die Welt, cu final ironic: „Academia Suedeză s-a hotărît, totuşi, să renunţe la deprinderea de a premia mediocrităţi. Felicitări, Alice Munro!“

*

Catolicii germani traversează o criză de anvergură. Franz-Peter Tebartz-van Elst, episcop de Limburg, e ameninţat cu suspendarea din funcţie şi cu un proces pentru fals în declaraţii. A investit 31 de milioane de euro în „reamenajarea“ reşedinţei episcopale, după ce costurile iniţiale fuseseră evaluate la 2,5 milioane şi, ulterior, la maximum 9,5 milioane. S-a mai descoperit că zburase la business class spre India, pretinzînd că ar fi călătorit la economy. Unii drept-credincioşi, dezamăgiţi, cer să iasă din comunitatea catolică, unii gazetari îşi amintesc că Biserica Catolică ar fi, la ora actuală, cel mai mare latifundiar din Germania. Episcopul vrea să plece la Roma, ca să prezinte personal Înaltului Pontif versiunea sa. Bănuiesc o argumentaţie de tipul: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Dar  ar fi, poate, încurajator pentru enoriaşi să vadă, încă de pe pămînt, fie şi o palidă imagine a Raiului. Şi cine altcineva ar fi mai îndrituit să ofere o asemenea imagine decît Biserica Creştină? Să ne străduim, deci, să oferim oamenilor o arvună a Împărăţiei, o oglindă «materială» a bunăstării de apoi...“

*

Îl mai ţineţi minte pe Rudi Dutschke? A fost, în anii ’60, purtătorul de cuvînt al studenţimii germane revoluţionare. A murit tînăr, înecat în cada băii sale, în urma unui atac de epilepsie. A fost un marxist insurgent, a suferit un atentat din partea „reacţionarilor“, a pus umărul la întemeierea partidului verzilor. Duminica trecută a apărut un interviu, în Der Tagesspiegel, cu unul din cei trei fii ai săi, pe nume Che (evident, de la Che Guevara). Astăzi, acest „botez“ ar suna mai curînd incorect politic. De vreme ce ne punem întrebarea dacă avem dreptul să impunem progeniturii noastre o religie, ba chiar un sex, înainte ca ea să poată alege singură, de ce ar fi în regulă să-i impunem un nume, şi încă unul bazat pe convingerile noastre ideologice?! Dar iată două mostre de pedagogie revoluţionară, ambele din jurnalul lui Rudi Dutschke. Prima: „Che manifestă deja caracteristici de clasă proletare!“ (copilul avea, în acel moment, un an şi jumătate). Şi o probă de autocritică: „Uneori, nu mă port corect cu Che. Urme ale structurilor autoritare care ne marchează propria educaţie îşi arată efectele în asemenea cazuri.“ Che a ajuns, totuşi, un om la locul lui. Întrebat, în interviu, dacă mama sa, soţia lui Rudi Dutschke, se percepe încă pe sine ca fiind „revoluţionară“, el răspunde prompt: „Cred că se percepe pe sine mai curînd ca bunică.“ Aşchia sare, uneori, departe de trunchi.