Discuție pasionantă, condusă online de Dana Jalobeanu vineri seară, într-un mic grup de oameni de știință și filozofi. Tema: pseudoștiințele (precum astrologia, alchimia, spiritismul, medicinile alternative, craționismul, numerologia etc.) – mai fără menajamente și utilizînd titlul unei cărți de Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii? Bineînțeles, cu insistența de rigoare asupra chestiunii arzătoare a prezentului – negaționismul COVID-19. Argumente și explicații solide și numeroase, sosite din toate direcțiile – socio-politic, educațional, psihologic, istoric, epistemic. Enumăr, fără nici o ordine, cîteva idei care s-au intesectat în discuția noastră.

Oamenii, în mare parte, nu mai primesc educație științifică în școală, ceea ce îi face incapabili să înțeleagă metoda științei autentice și s-o distingă de pseudoștiințe. Știința – și mai ales științele vieții, precum medicina – nu oferă mereu răspunsuri certe. Omul de știință poate avea ezitări normale; există în știință controverse firești, care duc la progres. Dar profanul, din lipsa educației, crede că oamenii de știință ezită sau se contrazic din nepricepere. În acest caz, i se pare că pseudoștiințele sînt mai credibile. Într-o confruntare la televizor învinge cel mai abil să utilizeze trucuri oratorice sau mai charismatic, nu cel care are dreptate.

Autoritatea științei are un suport instituțional, dar instituțiile au o inserție în politic. Puterea politică instituie deci autoritatea științei, cel puțin parțial. De unde rezultă că a te declara împotriva științei „oficiale” poate reprezenta pentru unii o declarație de „autonomie” personală sau de „libertate”. Te simți confortabil mergînd, împreună cu grupul tău, împotriva curentului, te vezi mai important și mai ales ai sentimentul că nu te lași prostit, că ești „deștept”.

Pseudoștiințele sînt raționale în structura lor (chiar dacă absurde în relația cu realitatea); lumea pe care o descriu e coerentă, satisfăcînd nevoia noastră de ordine completă și de explicație totală, mult peste ce poate oferi știința autentică. Pseudoștiințele conferă lumii și omului un sens, restaurînd centralitatea pierdută a omului.

Internetul și rețelele de socializare încurajează pseudoștiințele, permițînd oricui să spună orice și consolidînd grupuri de presiune și influență, care își pot disemina nestingherit teoriile. Eliminarea privilegiilor într-o lume democratică nu avantajează știința reală, căci adevărul științific nu poate fi votat. Dar omul simplu consideră uneori că experții exercită o autoritate nelegitimă, fiindcă nimeni nu i-a votat, iar ei se confirmă unii pe alții.

Multe pseudoștiințe, precum astrologia, alchimia, frenologia etc., au fost în secolele trecute considerate științe respectabile. E plauzibil deci că și multe dintre științele autentice de azi vor fi considerate pseudoștiințe mîine. Adevărul pare a fi un construct istoric, cum pretind destui filozofi de azi, nu doar unul socio-politic, iar „realismul naiv” e discutabil.

Mărturisesc că, după discuție, am fost cuprins de un fel de neliniște cu privire la ce ar trebui să ne intrige într-adevăr. Noi ne-am tot întrebat de ce cred oamenii „în bazaconii”. Dar poate că, de fapt, întrebarea justă nu este asta, ci invers: de ce unii oameni nu cred în bazaconii? Adică nu de ce există pseudoștiințe, ci de ce, în pofida tuturor impedimentelor, există și științe adevărate – de cîteva sute de ani, cel puțin, dacă nu, parțial, chiar din Antichitate? De ce nu credem cu toții în pseudoștiințe, care sînt atît de comode? Și mai ales cum se face că, respingînd sirenele atît de numeroase ale pseudoștiințelor, au existat mereu și există și oameni de știință autentici – ce-i drept, statistic nu mulți – care urmează de cele mai multe ori o metodă dificilă și riguroasă; muncesc aproape fără odihnă; își chestionează cu curaj propriile supoziții; au puterea să abandoneze o teorie infirmată experimental; au puterea să-și laude un rival a cărui teorie a fost confirmată; rezistă unor presiuni instituționale și politice; refuză să prezinte în media drept sigur un rezultat discutabil; știu să facă muncă de echipă; știu să inspire studenți; nu-și plagiază doctoratele; nu-și falsifică rezultatele experimentale; cred, în mod naiv, în cunoaștere și în descoperirea de noi adevăruri, netulburați de ironiile filozofilor. Și peste asta, mai au și talent, chiar geniu. Nu-i uimitor că au existat și mai există astfel de oameni?

Uimirea mea nu privește, deci, pseudoștiințele, ci științele și purtătorii lor. Obișnuim să le luăm pe acestea din urmă drept „normale” și să le explicăm pe primele ca aberații. Dar mă tem că lucrurile stau invers: cel puțin cantitativ, normalul a fost dintotdeauna și este și acum de partea „bazaconiilor” – indiferent cum au fost numite acestea și sub ce formă s-au prezentat. Sînt surprins deci că acest ocean de normalitate cantitativă a pseudoștiințelor a fost mereu presărat, ici-colo, de insule de aberații, de excepții minoritare, care au reușit totuși să nu se scufunde. Umanitatea în marea ei majoritate crede în pseudoștiințe, fiindcă e normal să fie credulă în privința a ceea ce e confortabil, ocrotitor, conferă sens și apartenență și promite cunoaștere totală. Cum însă de apar excepțiile, anormalii, incredulii și cum au reușit aceștia, împotriva curentului, să mute lumea din loc?