A ţine conferinţe publice înseamnă, dintotdeauna, a asuma anumite riscuri. Poţi fi un bun specialist, dar poţi fi deficitar la capitolul „oratorie“; poţi fi un bun vorbitor, dar poţi avea o zi proastă, în care talentele proprii sînt, dintr-un motiv sau altul, adumbrite; poţi fi eficient retoric, dar pus dinaintea unui public inadecvat, nereceptiv, dacă nu chiar ostil. Poţi greşi prin excesul limbajului tehnic sau prin concesii deplasate făcute „popularizării“, poţi fi prea crispat sau prea destins. Dar toate astea sînt riscuri „tradiţionale“, cunoscute şi acceptate ca atare de toţi cei care consimt să vorbească în public.

Lucrurile s-au complicat, totuşi, în ultimii ani, prin apariţia pe piaţă a unor tehnologii noi şi a unor noi mentalităţi gazetăreşti. Mai întîi, a devenit subînţeles că oricine poate înregistra şi difuza conferinţa pe care tocmai ai ţinut-o. Azi vorbeşti la Cluj – în faţa, să zicem, unor teologi –, mîine vorbirea ta poate fi văzută pe YouTube, în toată ţara, de oricine pofteşte. Las la o parte eventuale probleme de proprietate intelectuală, deşi, în mod normal, ar trebui să am un cuvînt de spus cînd e vorba de distribuirea unui produs propriu într-o reţea de recepţie amplă. Mai grav e că se porneşte de la o idee neprofesionistă despre modul în care se construieşte un discurs. Un discurs nu are (sau nu trebuie să aibă) acelaşi chip, indiferent care îi e publicul. Chiar dacă tema e aceeaşi, ambalajul ei retoric e de fiecare dată altul – cînd în sală sînt liceeni, studenţi la Politehnică, agricultori, manageri sau „public larg“. Cînd discursul alcătuit pentru o anumită audienţă devine spectacol pentru o audienţă nediferenţiată, potenţial infinită, efectul poate fi derutant. Într-un asemenea caz, vorbitorul se expune unei percepţii strîmbe, unei judecăţi oblice, de natură să-l dezavantajeze. O conferinţă bună este o specie a dialogului, chiar dacă nu e urmată de dezbateri propriu-zise. Te adresezi unui auditoriu bine definit, îi simţi pulsul, te adaptezi la reacţiile lui, la croiala lui socială şi profesională. Difuzată Urbi et Orbi, conferinţa capătă un alt statut decît cel care i-a stat la bază. Una e să vorbeşti într-un teatru din Iaşi, alta – într-o sală de curs, într-un platou de televiziune sau la un miting. S-ar putea ca, în viitor, pornind de la indiferenţa „comercială“ faţă de circumstanţele concrete ale discursului, să nu mai fie nevoie să te deplasezi ici şi colo pentru a vorbi. E mai comod să te duci într-un studio specializat, ca să ţii, între patru pereţi, o conferinţă filmată, iar rezultatul să fie folosit (cu acordul „prestatorului“) aşa cum cred de cuviinţă distribuitorii. În felul acesta, instituţia „conferinţei publice“ va dispărea şi, odată cu ea, comunicarea vie cu ceilalţi, participarea comunitară la un efort de a înţelege, împărtăşit de toţi cei prezenţi.

Dar transmiterea video a conferinţelor e răul cel mai mic care se poate întîmpla unui conferenţiar. Am avut de-a face cu situaţii mult mai stînjenitoare. O asemenea situaţie este, de pildă, aceea în care un jurnalist – mai mult sau mai puţin autorizat – se decide să rezume „cu cuvintele lui“ mesajul pe care te-ai străduit să-l transmiţi. Textul astfel obţinut e, de regulă, nu oglinda decentă a discursului, ci oglinda limitelor intelectuale sau a grabei reportericeşti (a livra „materialul“ la timp), imputabile gazetarului care semnează. Citeşti, perplex, o schimonosire nonşalantă a ceea ce ai spus, plină de incoerenţe, confuzii, simplificări caricaturale şi prostii gogonate: un comprimat toxic de vorbe greşit înţelese şi nonsensuri patetice. Constaţi, dezarmat, că poţi fi victima oricărui incompetent zglobiu prezent în sală, care – fără să te consulte – te compromite public, cu aerul că îţi face un serviciu.

O specie încă şi mai „generoasă“ de „publicitate“ este transcrierea – neautorizată – a întregului „eveniment“, pe site-ul vreunei reviste „entuziaste“. Am ţinut, de curînd, o conferinţă despre imposibilul subiect al „fericirii“. Revista Tango mi-a făcut onoarea să-mi reproducă vorbele in extenso, cu rezultatul că, citind, m-am înroşit, la fiecare paragraf, pînă în albul ochilor. Nu e vorba numai de inevitabile erori de transcriere (fie că operatorul n-a auzit bine ce-am spus, fie că, neînţelegînd ce-am spus, a pus de la el). De multe ori, însă, e vorba, pur şi simplu, de incapacitatea de a pricepe corect un episod sau altul din desfăşurarea textului sau de pudibonderii arbitrare, menite să evite cuvintele prea „tari“. Eu spun: „Dacă pornim de la ideea că şi dvs., şi eu sîntem nefericiţi, n-are rost să mai pierdem timpul; mai bine mergem să ne îmbătăm.“ Chestia cu beţia va fi apărut copiatorului cam trivială. Aşa că a scris: „...mai bine mergem în altă parte, să facem altceva.“ Cutare parabolă Zen e reprodusă şi înţeleasă anapoda, cutare glumă despre titulatura patriarhilor ortodocşi („Preafericiţi“) e ratată prin preluarea greşită a poantei. În plus, un enunţ rostit are un halou de înţelesuri (obţinut din ton, mimică, joc scenic), care dispar din enunţul transcris neinteligent. Dacă eu spun, ironic, la capătul unui paragraf în care mă războiesc cu deformările schematizante ale unor sloganuri „înţelepte“, dacă spun, deci, că viaţa e, totuşi, „mai vastă, mai complexă“ e ca să subminez un „loc comun“ printr-altul. Cei din sală au simţit asta, adică nu şi-au închipuit că pot fi atît de inept încît să cad la nivelul unei false şi pompoase abisalităţi („Viaţa e vastă!“). Dar în scriptul revistei, am aerul că vorbesc serios. Şi aşa mai departe.

Să ne înţelegem: oricine poate, la un moment dat, să spună prostii, să fie obscur, banal sau ridicol. Dar mă deprimă cînd cineva (cu bune intenţii, desigur) mă face mai prost, mai obscur, mai banal şi mai ridicol decît sînt în realitate. Mă voi gîndi foarte serios la cîteva posibile măsuri de apărare.