Un lider politic, om important în partid și ministru, a dat sentința acum cîteva zile, explicînd în două fraze scurte aproape tot ceea ce e de reținut în esența politicii așa cum o înțelegea el: „Partidul ne-a făcut ceea ce sîntem azi pe fiecare dintre noi. Fără partid eram nimeni.“ Fără îndoială, liderul nu intenționa ca spusa lui să fie și autoreferențială, dar, avînd în vedere tot ceea ce știm despre el, noi o putem considera astfel. Mai mult, cu oarecare echitate putem spune că ea e valabilă și pentru mulți dintre politicienii altor partide – chiar dacă nu într-aceeași măsură ca la acel partid.

Rețeta politicii netrebnice: se ia la partid un „nimeni“ – un ins fără valoare din punct de vedere profesional sau din orice alt punct de vedere –, un nimic: el nu i nici harnic, nici conștiincios, nici talentat, nici inventiv, nici tenace, nici onest, nici bun vorbitor, nici cultivat, nici sensibil, nici inteligent. Dar nu-i nici prea ticălos, căci asta cere curaj, nici prea viclean, căci asta cere inteligență, nici prea mincinos, căci asta cere memorie, nici prea fanatic, căci asta cere credință. E fără contur propriu, decolorat și inspid. N-are profesie alta decît aceea de politician, iar diploma pe care totuși o are e ori plagiată, ori luată la fără frecvență, ori la o instituție care nu merită numele de universitate. Acest politician – în egală măsură bărbat sau femeie – capătă unicul conținut de viață de la partid. Sufletul lui e partidul, lumea e partidul, sensul existenței sale e partidul. Dar ce rost are partidul? Dincolo de cîteva sloganuri legate de binele țării, nu prea știe să spună. Și nici nu contează. Contează că partidul îi dă contur, forță, competențe de șef, de ministru, de președinte, ba chiar de prim-ministru. Și iată-l sau – pentru a fi în prezent – iat-o sus de tot: dintr-un nimeni cu un conținut zero a ajuns șefa guvernului, ba chiar șefa partidului. Îi e greu să construiască corect o frază ceva mai lungă, sînt destule neologisme pe care le ignoră, cunoștințele ei despre lume și politică sînt de o înspăimîntătoare precaritate, dar la ea e cheia de la casa de bani a țării. Partidul ei se clatină, a fost înfrînt în alegeri și urmează alte rînduri de alegeri. Înțelege ce se întîmplă, ce s a întîmplat? După cum vorbește, nu pare. Ce contează? Acum e sus și are împrejur o curte de supuși. În oglinda flateriei ținută de curteni și consilieri, ea se vede pe sine cea mai deșteaptă, cea mai competentă, cea mai pricepută din țară. Eșecul de dinainte e o victorie morală, disprețul populației e „artificial“, ridicolul e inspirat de „cercuri dușmănoase“. Nimicul propriu se populează cu vorbărie și pare consistent; puterea dă aparența de prestigiu, garderoba ține loc de idei.

Partidul îi dă totul – adică ce are: slugărnicie, minciună, venalitate, corupție, incompetență, dar totul cu apretul puterii. Vine în curînd congresul: va fi confirmată. Va citi (fără prea mari greșeli, căci s-a mai deprins un pic cu cititul) un discurs în care, probabil, va denunța erorile trecute, puse mai toate pe seama fostului lider. Va îndemna la continuarea măreței lupte. Va rosti des cuvintele „popor“, „dreptate“, „oameni“, „datorie“, „țară“, „democrație“ etc. Va fi aplaudată frenetic. Va fi confirmată cu o mare majoritate. Apoi va fi propusă candidat la președinția țării. Firește că se aștepta la asta, ba chiar aranjase evenimentul, dar întîi va refuza cu modestie. Ceilalți îi vor striga că partidul îi cere sacrificiul, spre a da o lovitură hotărîtoare dușmanilor țării din interior și din afară. În final, va accepta cu o înlăcrimată recunoștință. „Ce-am fi noi toți fără partid?“, va întreba. „Nimic!“, i se va răspunde din mii de piepturi, pe muzica imnului național. Adevărat.

De data asta, cred că istoria nimicului se va încheia, după cîteva luni, cu o înfrîngere. Ceea ce nu înseamnă și că, instantaneu, nimicul va admite că e nimic. Fiindcă deja a-ți recunoaște condiția, fie și de nimic, înseamnă a pune un anumit conținut autentic, a nu mai fi chiar nimic și nimeni. Oricum, în final, nimicul dezvăluie în ochii tuturor ceea ce este – nimic, precum broasca din fabulă care s-a umflat ce s-a umflat, deoarece a dorit să fie mare ca un elefant, pînă a plesnit. Dar suferințele celorlalți, care sînt „ceva“, pot deveni, în timpul exercițiului de gonflare, inimaginabile.

Problema nu e de fapt nici nimicul, nici doamna prim-ministru, nici alții ca ea și din jurul ei. Problema e acest partid al nimicului, un partid care poate opera cvasi-miraculos transmutarea unui nimeni într-o personalitate și a nimicului în abilitate, competență, curaj, valoare, știință, democrație – pe scurt, în tot ceea ce poftește și nu este. Un asemenea partid, care nu o dată a aspirat să devină totul în țara asta, propune de trei decenii o imensă minciună, produce răul permanent al falsificării vieții, istoriei, democrației. E o hrană otrăvită, asimilată permanent cu dureri de corpul nației. În consecință, el merită să ajungă la insignifianță politică. Partidul care, însumînd numeroase nimicuri, a sperat să le umple de conținut și, prin ele, să devină totul merită să fie redus, la un moment dat, la suma reală a acestor nimicuri – adică la nimic.