Se spune, de la Machiavelli citire, că, în politică, morala și interesul pragmatic se despart și că, prin urmare, omul politic sau omul de stat, dacă vrea să fie moral, se va prăpădi și pe sine, și pe cei care depind de el, deoarece restul oamenilor sînt răi de la natură. Nu negăm că e așa de multe ori și că, în cel mai multe cazuri, bricolajul dintre cerințele moralei și cele ale raționalității pragmatice rămîne anevoios și precar.

Și totuși se întîmplă – sînt cazurile mai rare și potențial fericite – ca o morală simplă și nepretențioasă (a nu minți continuu, a-ți respecta angajamentele și cuvîntul, a-l asculta și pe celălalt etc.) să se acorde cu interesul fundamental – a rămîne la putere. Am fi putut fi în această situație și totuși am eșuat. Căci ceea ce mă intrigă în criza de la noi de acum este că majoritatea actorilor principali, aparent, nu-și mai înțeleg nici măcar interesul fundamental, necum regulile moralei pe care le calcă nestingherit. Nu există la ei un conflict de tip „machiavelic” între omul „așa cum este” și omul „așa cum ar trebui să fie” – nu. Acționează nu numai împotriva regulilor etice – ceea ce nu e prea rar –, dar și irațional, ceea ce e mai neobișnuit. Într-un cuvînt, nu-i ajută morala, dar nici gîndul!

Ce poate fi mai mult în interesul unui prim-ministru decît să-și mențină scaunul și puterea? Guvernul lui, fiind însă unul de coaliție, interesul lui fundamental este să guverneze în consens cu partidele coaliției și nu împotriva unuia dintre ele. Căci dacă acesta iese din coaliție, totul se destramă. Jocul din coaliție nu poate fi unul de sumă nulă, ci numai unul în care toți partenerii cîștigă ceva. Or, iată-l pe premier că face exact invers: se folosește de diverse tertipuri spre a-l împinge pe acest partener în colț și a-l obliga să plece trîntind ușa. Or, făcînd asta, își distruge el însuși coaliția și are bune șanse să fie demis printr-o moțiune de cenzură, iar în acest caz șansele sale de a deveni (sau de a rămîne, dacă totuși e ales) președintele partidului vor fi nule. Veți zice poate că și-a făcut un calcul strategic pe care noi nu-l înțelegem încă, fiindcă nu avem toate datele. Poate. Vom vedea atunci și vom aplauda un geniu politic, cînd strălucirea lui își va arunca razele asupra noastră. Dar pînă atunci vedem un ins mediocru, vanitos și îngîmfat, gafeur și lăudăros, maestru în arta de a spune adevăruri trunchiate care devin astfel falsuri, maestru în arta de a se face nedemn de încredere printre politicieni, inclusiv unii importanți în propriul partid, și antipatizat tot mai mult de opinia publică. Și totuși aspiră să rămînă încă trei ani prim-ministru, ba și să candideze la președinția republicii. Uimitor!

De partea cealaltă, ce poate fi mai important pentru partidul partener, practic dat afară din coaliție, decît să iasă cu fruntea sus, dacă tot n-are altceva de făcut, demonstrînd electoratului propriu că a făcut tot ce era cu putință, pentru a salva coaliția? O putea face retrăgîndu-și deja pur și simplu miniștrii săi și denunțînd în cuvinte aspre, dar inteligibile mersul lucrurilor și exprimînd clar reproșul pe care-l face prim-ministrului. Coaliția ar fi fost terminată și, mai repede sau mai tîrziu, o nouă guvernare ar fi trebuit renegociată, cu sau fără partidul respectiv la guvernare. Ei bine, uitînd nu numai de un minimum de morală, dar și de cel mai modest interes practic, partidul în cauză – în care multă lume și-a pus speranțe în ultimii ani – și-a pus semnăturile pe o moțiune redactată de o strînsură parlamentară de neo-legionari, antivacciniști și antieuropeni. În acest fel, i-a scos pe aceștia din insignifianța în care căzuseră de la alegeri, și-a servit inamicii (prim-ministrul, președintele țării etc.) cu un argument foarte bun împotriva sa, a creat confuzie în rîndurile aliaților europeni. Dar mai ales, și cel mai rău, și-a indignat profund o mare parte din electorat, venind împotriva tuturor fundamentelor unei morale politice decente a acestui electorat. De ce au făcut-o? Ca să se obțină un avantaj tactic discutabil? Au confundat o micuță manevră tactică cu o direcție strategică. N-am, din păcate, altă explicație pentru această inepție imorală decît aceea că partidul e condus și dominat de oameni la care nu numai etica, dar nici mintea nu s-a deșteptat din minorat. De altfel, acest partid a procedat și în mod grotesc: a depus moțiunea vineri, dar miniștrii săi erau încă în guvern duminică!

Și nu-l putem uita pe președintele țării: tăcut, chiar și cînd ar fi trebuit să vorbească, acum a vorbit, deși era mult mai bine dacă tăcea. În loc să fie, într-un moment de cumpănă, un veritabil mediator între partidele „guvernului său”, a devenit francamente partizan, susținînd fără rezerve un prim-ministru deraiat. Ce urmărește? Aparent, să-și distrugă coaliția și să-și încheie cele două mandate fără glorie, nereușind aproape nimic substanțial și ratînd din vina proprie aproape tot ce și-a propus? Are acest om măcar inteligența de a înțelege încotro duce țara prim-ministrul pe care el îl susține?

Regula în politică este, din păcate, pretutindeni separarea mai mare sau mai mică dintre morală și pragmatism. Dacă lăsăm deoparte guvernările ideologice, unde raționalitatea pragmatică e subordonată „misiunii istorice”, România a avut de-a lungul timpului unii politicieni abili, chiar foarte inteligenți, deși adesea neglijenți cu principiile, cînd nu imorali de-a dreptul. (Carol al II-lea, Năstase și Băsescu convin foarte bine acestei descrieri.) A avut și cîțiva politicieni la care morala a prevalat înaintea interesului pragmatic, precum Corneliu Coposu. Carol I poate că a fost unicul la care morala și interesul țării și al dinastiei s-au unit. Acum însă se pare că răsar zorii unei noi ere, avînd o trăsătură sumbră mai rar întîlnită în trecut, dar care acum devine sistematică: unirea dintre netrebnicie și tembelism politice.