Acum mai mult timp, vechiul nostru colaborator Vintilă Mihăilescu a trebuit să se interneze, cu un diagnostic amenințător, într-o mare clinică, pentru un tratament de lungă durată (aflat încă în curs). Nu mi-a venit să cred cînd am auzit una dintre primele reacÈ›ii ale „pacientului“: „Ca antropolog, mi-am dat seama că mi se oferă o ocazie unică să fac «muncă de teren» în spaÈ›iul unui spital.“ Drama personală devenea, astfel, prilej de cercetare È™tiinÈ›ifică, impuls investigator. Zis È™i făcut! Rezultatul este o carte de curînd apărută, cu titlul În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului. Și mă grăbesc să spun că lectura acestei cărÈ›i m-a trezit dintr o demobilizare cronică, dintr-o melancolică suspensie a apetitului intelectual. Am citit-o pe nerăsuflate È™i, la sfîrÈ™it, am simÈ›it cum recapătă consistență întrebări esenÈ›iale, pe care le credeam evacuate definitiv într-un spaÈ›iu îngheÈ›at, un spaÈ›iu al resemnării cognitive, al ratării sensului, al demisiei interioare. Și asta nu pentru că mi s-ar fi oferit, dintr-odată, răspunsuri edificatoare, ci pentru că era vorba de o carte vie, o carte trăită pagină cu pagină È™i nu, cum se întîmplă adesea, o colecÈ›ie de „ingeniozități“ mai mult sau mai puÈ›in acrobatice, o pagodă terminologică, de natură să-È™i monumentalizeze autorul. Pe scurt, înainte de lectură mă simÈ›eam bolnav, pentru ca, în final, să trăiesc un început de vindecare!
Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu se desfășoară, în mare, pe trei paliere: 1) Confesiune, adică „ego-analiză“ (confruntarea cu suferinÈ›a, cu teama, cu incertitudinea, cu dislocarea radicală provocată de spitalizare); 2) „Anecdotică“ („tablouri vivante“ din spaÈ›iul clinic, scene È™i vorbe cu medici, bolnavi, asistente, „aparÈ›inători“); 3) Analiză (antropologică, sociologică, psihologică, metafizică, istorică, statistică, toate riguroase, fără fasoane pedante, fără o castratoare morgă academică). Evident, nu pot rezuma, în cîteva rînduri, bogăția de trasee oferită de textul cărÈ›ii. Ceea ce contează e ansamblul, cu toate detaliile lui. Voi inventaria doar cîteva dintre temele care m-au marcat în mod special.
Mai întîi, demontarea abuzului simplificator al dihotomiei (stră)vechi europene: „suflet-corp“. ÎndeobÈ™te, credem că È™tim ce e sufletul È™i ce e corpul. Spitalul e, între altele, dinamitarea acestei separaÈ›ii, „demascarea“ unui exces sistematic care produce nefaste efecte colaterale: neglijarea componentei psihice a bolii, de-personalizarea bolnavului, „paternalismul“ medicului curant (în locul unui „parteneriat“ empatic), reducerea suferinÈ›ei la problema durerii, adică a conglomeratului uman, la expresia locală a unei nereguli biologice, decelabile È™i tratabile strict clinic. Spre ilustrare, Vintilă Mihăilescu evocă imaginea corpului, aÈ™a cum apare ea în tradiÈ›ia unei populaÈ›ii „primitive“ din Volta Superioară: o alcătuire de carne, sînge, umbră (!), căldură, sudoare, suflu, viață individuală (nemoÈ™tenită), gîndire (înÈ›elegere + memorie), un dublu nemuritor, numele individual, omonimul transcendent, ereditatea (strămoÈ™ii), spiritele vagante (bune sau rele) care aleg trupul individual drept sediu. Pe scurt, corpul e o lume, o convieÈ›uire de elemente care rezumă universul, o „urzeală“ care nu poate fi redusă la „natura“ fizică. Să recunoaÈ™tem că, față de această descriere, definiÈ›ia „europeană“ a corpului e uÈ™or „puerilă“: o alcătuire cvasi-mecanică de minerale, manipulată de „procese“ cerebral-afective („suflet“), cu sediul – spune È™tiinÈ›a modernă – în creier, adică tot în corp… Insuficient adîncită (după opinia, îndreptățită, a lui Vintilă Mihăilescu) este È™i noutatea privind codul genetic, adusă în discuÈ›ie de Gerald Edel-man, laureat al premiului Nobel pentru medicină. Simplu spus, codul genetic nu dă socoteală de „soarta“ fiecărei celule neuronale din corp. Intră în joc o sumedenie de „contingenÈ›e“, care fac ca unele celule nervoase să moară, altele să migreze imprevizibil, să se cupleze, netransparent, între ele, în funcÈ›ie de contextul în care fiinÈ›a umană evoluează: epocă, spaÈ›iu, experiență privată. Cu alte cuvinte, nu sîntem strict ceea ce natura face din noi, nu sîntem expresia pură È™i simplă a unei legități consacrate. Individul uman dispune de o unicitate inanalizabilă, determinată de conjuncturi irepetabile, de accidente biografice specifice. Boala are beneficiul – dacă e contemplată fără prejudecăți reductive – de a revela dimensiunea de mister a corpului, subtonul de destin al funcÈ›ionării sale, din care „exaptarea“ face parte în egală măsură cu „adaptarea“.
Astfel înÈ›eles, corpul bolnav nu e doar o colecÈ›ie de simptome contabilizabile. E „discurs“. Simptomul e limbaj, spune Vintilă Mihăilescu, amintind un minunat pasaj din Paul Valéry: „Nu există cuvinte pentru anumite stări; atunci, niÈ™te organe care nu au deloc această funcÈ›ie trebuie să preia aceste eforturi neputincioase de exprimare, de expulzare.“ Ceea ce, într-un fel, echivalează cu a spune că ne „alegem“ bolile, ca să formulăm calupuri de indicibil din fiinÈ›a noastră. Prilej pentru amicul Vintilă să se întrebe: „Ce caut eu în leucemia mea, de ce am «ales» tocmai acest «simptom»?“
Vintilă Mihăilescu are calitatea – rară, după experienÈ›a mea – de a nu absolutiza nici o opÈ›iune. Tot astfel cum amendează neatenÈ›ia unor practicieni față de dimensiunea psihică a bolii È™i preferinÈ›a lor pentru dialogul cu aparatele de laborator, în locul comunicării directe, amplu înÈ›elegătoare, cu pacientul, la fel amendează È™i tipologia „bolnavului-tiran“, „competent“, care „È™tie el mai bine“, care denunță, alege „soluÈ›ii alternative“ la modă etc. În acelaÈ™i registru se situează accentul pus, pe de o parte, pe influenÈ›a pe care starea psihică a bolnavului o poate avea asupra evoluÈ›iei bolii È™i, pe de altă parte, dezavuarea fermă (È™i pasionant argumentată) a „hedonismului ideologic“ de tip „smile or die“, potrivit căruia nefericirea e „incorectă politic“, suferinÈ›a nu are ce căuta în viaÈ›a omului, totul se rezolvă prin „gîndire pozitivă“. SupravieÈ›uieÈ™ti prin „fun“. Don’t worry, be happy!
Încet-încet, o analogie semnificativă se conturează între condiÈ›ia bolii È™i aceea a existenÈ›ei în genere. ExistenÈ›a implică experienÈ›a suferinÈ›ei, a absurdului, a speranÈ›ei, a aÈ™teptării. Și într-un caz, È™i într-altul e nevoie de soluÈ›ii reparatorii. Religiile (inclusiv cele seculare, cum ar fi cultul progresului…) amînă „deplinătatea“, fericirea, pentru un dincolo temporal sau eschatologic, la care însă nu ai acces decît după criterii de aici. Mîntuirea pare o recompensă pe bază de „meritocraÈ›ie“. Realul contingent este „salvat“ prin construcÈ›ii narative compensatoare, prin Poveste. Pînă la împlinirea ei, ai la îndemînă, ca „bolnav“, o sumedenie de „mecanisme de acomodare È™i de apărare“, cărora Vintilă Mihăilescu le dedică numeroase È™i consistente pagini. Unul dintre ele este umorul, capacitatea de a de-dramatiza, de a minimaliza neantul prin înÈ›elepciunea cordială, comunitară, a rîsului. Un mecanism de apărare întruchipat – chiar fără să fie numit ca atare – de întreaga întreprindere a autorului este interogativitatea. A te situa mereu în postura întrebătorului, a celui care caută, care crede în sens. A nu accepta nici placiditatea indiferenÈ›ei epistemologice, perplexitatea mută, dar nici instalarea festivă într-o certitudine fudulă, care se dispensează, „principial“, de cercetare, de neliniÈ™ti, de îndoială. Ca È™i cum ar fi suficient să te instalezi în Adevăr, lăsînd la o parte Calea È™i ViaÈ›a. În orice efort autentic de interogativitate, cartea lui Vintilă Mihăilescu e un ajutor, un stimulent, un model mai mult decît profitabil. O recomand È™i bolnavilor, È™i medicilor, È™i miniÈ™trilor Sănătății È™i filosofilor È™i teologilor. Nu în ultimul rînd, o recomand doamnelor, pentru a se întîlni cu un personaj totodată discret È™i impozant: Ana, soÈ›ia autorului, însoÈ›itoarea lui de fiecare clipă în labirintul tatonărilor sale…
La sfîrÈ™itul lecturii, ai sentimentul unui parcurs delectabil: ai dat ocol dramei ontice (È™i cotidiene), cu o nobilă bună-dispoziÈ›ie. În termenii lui Vintilă Mihăilescu, „ai sorbit un grăunte de neant dintr-o cupă de È™ampanie. Veuve Clicquot, de pildă…“
