Acum mai mult timp, vechiul nostru colaborator Vintilă Mihăilescu a trebuit să se interneze, cu un diagnostic amenințător, într-o mare clinică, pentru un tratament de lungă durată (aflat încă în curs). Nu mi-a venit să cred cînd am auzit una dintre primele reacții ale „pacientului“: „Ca antropolog, mi-am dat seama că mi se oferă o ocazie unică să fac «muncă de teren» în spațiul unui spital.“ Drama personală devenea, astfel, prilej de cercetare științifică, impuls investigator. Zis și făcut! Rezultatul este o carte de curînd apărută, cu titlul În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului. Și mă grăbesc să spun că lectura acestei cărți m-a trezit dintr o demobilizare cronică, dintr-o melancolică suspensie a apetitului intelectual. Am citit-o pe nerăsuflate și, la sfîrșit, am simțit cum recapătă consistență întrebări esențiale, pe care le credeam evacuate definitiv într-un spațiu înghețat, un spațiu al resemnării cognitive, al ratării sensului, al demisiei interioare. Și asta nu pentru că mi s-ar fi oferit, dintr-odată, răspunsuri edificatoare, ci pentru că era vorba de o carte vie, o carte trăită pagină cu pagină și nu, cum se întîmplă adesea, o colecție de „ingeniozități“ mai mult sau mai puțin acrobatice, o pagodă terminologică, de natură să-și monumentalizeze autorul. Pe scurt, înainte de lectură mă simțeam bolnav, pentru ca, în final, să trăiesc un început de vindecare!

Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu se desfășoară, în mare, pe trei paliere: 1) Confesiune, adică „ego-analiză“ (confruntarea cu suferința, cu teama, cu incertitudinea, cu dislocarea radicală provocată de spitalizare); 2) „Anecdotică“ („tablouri vivante“ din spațiul clinic, scene și vorbe cu medici, bolnavi, asistente, „aparținători“); 3) Analiză (antropologică, sociologică, psihologică, metafizică, istorică, statistică, toate riguroase, fără fasoane pedante, fără o castratoare morgă academică). Evident, nu pot rezuma, în cîteva rînduri, bogăția de trasee oferită de textul cărții. Ceea ce contează e ansamblul, cu toate detaliile lui. Voi inventaria doar cîteva dintre temele care m-au marcat în mod special.

Mai întîi, demontarea abuzului simplificator al dihotomiei (stră)vechi europene: „suflet-corp“. Îndeobște, credem că știm ce e sufletul și ce e corpul. Spitalul e, între altele, dinamitarea acestei separații, „demascarea“ unui exces sistematic care produce nefaste efecte colaterale: neglijarea componentei psihice a bolii, de-personalizarea bolnavului, „paternalismul“ medicului curant (în locul unui „parteneriat“ empatic), reducerea suferinței la problema durerii, adică a conglomeratului uman, la expresia locală a unei nereguli biologice, decelabile și tratabile strict clinic. Spre ilustrare, Vintilă Mihăilescu evocă imaginea corpului, așa cum apare ea în tradiția unei populații „primitive“ din Volta Superioară: o alcătuire de carne, sînge, umbră (!), căldură, sudoare, suflu, viață individuală (nemoștenită), gîndire (înțelegere + memorie), un dublu nemuritor, numele individual, omonimul transcendent, ereditatea (strămoșii), spiritele vagante (bune sau rele) care aleg trupul individual drept sediu. Pe scurt, corpul e o lume, o conviețuire de elemente care rezumă universul, o „urzeală“ care nu poate fi redusă la „natura“ fizică. Să recunoaștem că, față de această descriere, definiția „europeană“ a corpului e ușor „puerilă“: o alcătuire cvasi-mecanică de minerale, manipulată de „procese“ cerebral-afective („suflet“), cu sediul – spune știința modernă – în creier, adică tot în corp… Insuficient adîncită (după opinia, îndreptățită, a lui Vintilă Mihăilescu) este și noutatea privind codul genetic, adusă în discuție de Gerald Edel-man, laureat al premiului Nobel pentru medicină. Simplu spus, codul genetic nu dă socoteală de „soarta“ fiecărei celule neuronale din corp. Intră în joc o sumedenie de „contingențe“, care fac ca unele celule nervoase să moară, altele să migreze imprevizibil, să se cupleze, netransparent, între ele, în funcție de contextul în care ființa umană evoluează: epocă, spațiu, experiență privată. Cu alte cuvinte, nu sîntem strict ceea ce natura face din noi, nu sîntem expresia pură și simplă a unei legități consacrate. Individul uman dispune de o unicitate inanalizabilă, determinată de conjuncturi irepetabile, de accidente biografice specifice. Boala are beneficiul – dacă e contemplată fără prejudecăți reductive – de a revela dimensiunea de mister a corpului, subtonul de destin al funcționării sale, din care „exaptarea“ face parte în egală măsură cu „adaptarea“.

Astfel înțeles, corpul bolnav nu e doar o colecție de simptome contabilizabile. E „discurs“. Simptomul e limbaj, spune Vintilă Mihăilescu, amintind un minunat pasaj din Paul Valéry: „Nu există cuvinte pentru anumite stări; atunci, niște organe care nu au deloc această funcție trebuie să preia aceste eforturi neputincioase de exprimare, de expulzare.“ Ceea ce, într-un fel, echivalează cu a spune că ne „alegem“ bolile, ca să formulăm calupuri de indicibil din ființa noastră. Prilej pentru amicul Vintilă să se întrebe: „Ce caut eu în leucemia mea, de ce am «ales» tocmai acest «simptom»?“

Vintilă Mihăilescu are calitatea – rară, după experiența mea – de a nu absolutiza nici o opțiune. Tot astfel cum amendează neatenția unor practicieni față de dimensiunea psihică a bolii și preferința lor pentru dialogul cu aparatele de laborator, în locul comunicării directe, amplu înțelegătoare, cu pacientul, la fel amendează și tipologia „bolnavului-tiran“, „competent“, care „știe el mai bine“, care denunță, alege „soluții alternative“ la modă etc. În același registru se situează accentul pus, pe de o parte, pe influența pe care starea psihică a bolnavului o poate avea asupra evoluției bolii și, pe de altă parte, dezavuarea fermă (și pasionant argumentată) a „hedonismului ideologic“ de tip „smile or die“, potrivit căruia nefericirea e „incorectă politic“, suferința nu are ce căuta în viața omului, totul se rezolvă prin „gîndire pozitivă“. Supraviețuiești prin „fun“. Don’t worry, be happy!

Încet-încet, o analogie semnificativă se conturează între condiția bolii și aceea a existenței în genere. Existența implică experiența suferinței, a absurdului, a speranței, a așteptării. Și într-un caz, și într-altul e nevoie de soluții reparatorii. Religiile (inclusiv cele seculare, cum ar fi cultul progresului…) amînă „deplinătatea“, fericirea, pentru un dincolo temporal sau eschatologic, la care însă nu ai acces decît după criterii de aici. Mîntuirea pare o recompensă pe bază de „meritocrație“. Realul contingent este „salvat“ prin construcții narative compensatoare, prin Poveste. Pînă la împlinirea ei, ai la îndemînă, ca „bolnav“, o sumedenie de „mecanisme de acomodare și de apărare“, cărora Vintilă Mihăilescu le dedică numeroase și consistente pagini. Unul dintre ele este umorul, capacitatea de a de-dramatiza, de a minimaliza neantul prin înțelepciunea cordială, comunitară, a rîsului. Un mecanism de apărare întruchipat – chiar fără să fie numit ca atare – de întreaga întreprindere a autorului este interogativitatea. A te situa mereu în postura întrebătorului, a celui care caută, care crede în sens. A nu accepta nici placiditatea indiferenței epistemologice, perplexitatea mută, dar nici instalarea festivă într-o certitudine fudulă, care se dispensează, „principial“, de cercetare, de neliniști, de îndoială. Ca și cum ar fi suficient să te instalezi în Adevăr, lăsînd la o parte Calea și Viața. În orice efort autentic de interogativitate, cartea lui Vintilă Mihăilescu e un ajutor, un stimulent, un model mai mult decît profitabil. O recomand și bolnavilor, și medicilor, și miniștrilor Sănătății și filosofilor și teologilor. Nu în ultimul rînd, o recomand doamnelor, pentru a se întîlni cu un personaj totodată discret și impozant: Ana, soția autorului, însoțitoarea lui de fiecare clipă în labirintul tatonărilor sale…

La sfîrșitul lecturii, ai sentimentul unui parcurs delectabil: ai dat ocol dramei ontice (și cotidiene), cu o nobilă bună-dispoziție. În termenii lui Vintilă Mihăilescu, „ai sorbit un grăunte de neant dintr-o cupă de șampanie. Veuve Clicquot, de pildă…“