De o bună bucată de vreme, orice (re)întîlnire cu Vestul european este o întîlnire cu policromia multiculturală. Nu în aceeași măsură peste tot și nu cu aceleași efecte. Dacă, de pildă, la Paris, strada și trecătorii ei și-au schimbat masiv chipul în ultimii ani, astfel încît simpatizantul tradițional al locului are dificultăți să se regăsească în „actualitatea“ lui, la Viena lucrurile arată mult mai cordial, mai încurajator. „Împestrițarea“ austriacă mi s-a părut versiunea tonică, armonioasă a unei Europe coerente în diversitate, surîzător multicoloră, perfect pregătită să se deschidă spre „globalizare“, fără să-și piardă farmecul local. Oricum, multiculturalismul pare inevitabil. Ca și la sfîrșitul Romei antice, lumea se împestrițează, se reinventează ca spațiu al deschiderii, al asimilării deopotrivă riscante și înnoitoare.

Mi se pare evident că trebuie să înțelegem ceea ce se întîmplă fără împietrire dogmatic-conservatoare, dar și fără cochetării ideologice la modă. În acest efort, mi-am amintit de o conferință rostită cu mulți ani în urmă (vreo cincisprezece), la Colegiul „Noua Europă“, de profesorul Elie Barnavi, de la Universitatea din Tel Aviv. Vorbitorul a riscat un (graţios, dar ferm) atac la adresa „multiculturalismului“. O parte a publicului a fost contrariată. Multiculturalismul face parte dintr-un inventar de concepte tabu, pe care nu le poţi pune în discuţie fără să fii calificat drept reacţionar, extremist, naţionalist şi antidemocrat. Observaţiile critice formulate de dl Barnavi sunau cu atît mai neverosimil în gura unui universitar israelit, fost ambasador al ţării sale la Paris, om de stînga, om de bine, om de lume. Cum adică?! – suspina auditoriul. Nu trebuie să luptăm pentru o deschidere culturală totală? Nu trebuie să stimulăm şi să protejăm dreptul la diferenţă? Păstrarea propriei identităţi culturale, cu toate particularităţile ei, nu face parte din drepturile inalienabile ale omului? Ba da – răspundea vorbitorul. Dar nu există comunitate funcţională fără un contract prealabil, care să stabilească regulile minime, unanim acceptate, ale convieţuirii. Orice nou venit trebuie să aibă libertatea de a opta. Dacă va accepta regula generală, va fi integrat, fără discriminare şi fără diluarea culorii sale specifice, în comunitatea gazdă. Dacă nu, va trăi izolat, nefericit şi nefericindu-i pe cei din jur. Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc. Experienţa dovedeşte însă că un corp social alcătuit dintr-o sumă de ghetto-uri care nu comunică între ele e un corp social minat de incomprehensiune şi resentiment. Principiul setului minim de reguli valabile pentru toţi nu anulează diferenţele, ci, dimpotrivă, le protejează, le pune în contact, le distribuie simfonic. Deosebirea dintre multiculturalism şi integrare flexibilă e deosebirea dintre împestriţare stridentă şi armonie. Într-o societate în care regula e să umbli îmbrăcat, nu se poate accepta nudismul stradal invocînd drepturile omului şi farmecul alterităţii. Bine, dar ce ne mai separă atunci de xenofobi și extremiști de dreapta? – întreabă neliniştit multiculturalistul militant. Ne separă totul! – sună răspunsul analistului calm, care nu se sperie de judecata suspicioasă. Naţionalismul de extremă predică excluziunea alogenilor, în vreme ce noi vorbim despre includerea lor. Numai că includerea implică negocieri prealabile şi „pogorăminte“ de ambele părţi, aşa încît nimeni să nu stingherească pe nimeni în practica zilnică. Sigur că nu e uşor să trasezi frontiere clare şi definitive între strictul necesar acceptabil şi reglementările lezante, între lucrurile asupra cărora se poate cădea la învoială şi cele care nu sînt negociabile decît cu preţul desfigurării. E clar că, dacă vrei cetăţenie austriacă, trebuie să faci dovada unor cunoştinţe de limbă, fără de care nu te vei putea acomoda. E clar, de asemenea, că trebuie să respecţi legile ţării de adopţie. Nu mai e la fel de clar dacă e convenabil (şi esenţial) să frecventezi un liceu parizian purtînd turban sau să pretinzi desfiinţarea claselor mixte. Aducerea unei puzderii de diferenţe în acelaşi manej pune probleme foarte complicate, care nu se pot rezolva cu lozinci corecte politic şi cu politicianisme de conjunctură.

Aş fi vrut să stau mai mult de vorbă cu dl Barnavi. Aş fi semnalat, de pildă – şi sînt sigur că am fi căzut de acord –, o anumită ipocrizie a multiculturaliştilor de profesie. Mai întîi, ei nu par să observe şi să se simtă atinşi în purismul lor propagandistic de faptul că există un curios contratimp între ideologia „multiculti“ şi monolingvismul tot mai generalizat. Vorbim cu toţii de splendoarea vitală a diversităţii, dar o facem… pe englezeşte. Bogăţia vestimentaţiei pe care o afişează clienţii aeroporturilor e hipermulticulturală. Dar rumoarea sonoră e strict britanică. Nu mai avem dreptul să nu ştim limba engleză sau, altfel spus, dacă o ştim, ne putem dispensa de toate celelalte, continuînd, fireşte, să sporovăim cu antren despre multiculturalism.

O a doua formă de ipocrizie e încă şi mai dramatică. Discursul privind beneficiile multiculturalismului e dublat, mai întotdeauna, de un discurs privind beneficiile democraţiei liberale. Toţi oamenii cu scaun la cap cad de acord că democraţia liberală e sistemul optim de organizare social-politică, găselniţa cea mai inteligentă a speciei, cînd e vorba de drepturi, libertăţi şi valori. Problema este însă că multiculturalismul nu se aplică și în plan politic. Vrem un Afganistan democratic, un Irak democratic, un Zimbabwe democratic, cu alte cuvinte vrem un mapamond omogen (democratic şi anglofon), adică o combinaţie între teoria multiculturalismului şi practica omogenizării globale, fără „culoarea specifică“ a tradițiilor istorice locale, a opțiunilor etnice, religioase, stilistice. E ceva prea „dialectic“ pentru înţelegerea mea de-acum. Voi mai reflecta. Aştept lămuriri de la „societatea civilă“.

P.S. În contextul acestei dezbateri, nu pot să nu observ stranietatea deciziei politice a Brexit-ului. Am admirat, încă de tînăr, Marea Britanie. Între altele, pentru conservatorismul ei bine dozat și, firește, pentru umorul ei. Constat însă că Albionul a decis dintr-o dată să tatoneze stilistica „revoluționară“, gesticulația radicală, cu efectul, inevitabil, al unei triste pierderi de umor. E greu de înțeles cum poți alege ca „adversar“ – dintre toate relele lumii de azi – tocmai frageda Uniune Europeană. Cum să faci din izolare un ideal politic? Din perspectiva vechii mele admirații, retorica rupturii și excesul vociferării nu se potrivesc cu portretul tradițional al civilizației britanice... E un „experiment“ care nu o avantajează. Iar țările Europei Centrale și de Est, care s-au luptat ani lungi ca să se integreze în UE, au mari dificultăți să priceapă cum o țară de anvergura Marii Britanii poate face atîta risipă de efort pentru a se dezlipi de comunitatea căreia îi aparține prin tradiție. Ne rămîne o ultimă consolare: chiar dacă Anglia pleacă, Shakespeare și limba engleză rămîn cu noi...