Mîndria de a fi român

Se întîmplă să reiau, la această rubrică, texte mai vechi, nu întotdeauna pe fondul unor circumstanțe întîmplătoare (demobilizare de moment, criză de timp, epuizare conjuncturală a resurselor jurnalistice ș.a.), ci și pentru că unele teme ale vieții publice rămîn cu obstinație la rampă sau revin abundent în retorica zilnică, ca și cum au un contract nelimitat cu eternitatea autohtonă. Iată, de pildă, mereu trează și mereu rentabilă politic, retorica amorului patriotic: sună duios, sună eroic, adună voturi. Textul de mai jos e scris, cred, cu vreo douăzeci de ani în urmă. Dar e tot mai pregnant pe scenă, tot mai sonor, tot mai „subînțeles”... Vedeți și domniile-voastre dacă nu se justifică și azi prin „aurul” dezbaterii publice, prin prestigiul impactului său popular.

„Mîndria de a fi român” – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român”. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român” e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn” sau „sînt mîndru că am ochi albaştri”. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută, nici mîndria, nici jena, nici recunoştinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om”. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat şi există alţii care strică „firma” românismului. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fii mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general) sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru” de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoț de buzunare sau un politician ignar și corupt să fie mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă „românii” sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă, de pildă, ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnaţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri”, i-au bătut „românii noştri”, „sîntem cei mai buni” sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase ca pe un delegat al performanței proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e cînd Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Ţiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…”). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu’! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?”. Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!”.

Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie.