„Mici soluții” de carantină?

N-am soluții! Sînt, evident, la curent, cu „frazeologia de criză”: să redescoperim virtuțile și farmecul intimității, să ne bucurăm că avem, în sfîrșit, la îndemînă acel timp liber numai al nostru, a cărui bună administrare o uitaserăm, să profităm de șansa (îndeobște pierdută) de a comunica cu cei de lîngă noi și de a ne redescoperi pe noi înșine, să citim ce vrem, să ascultăm muzică, să ne rugăm în liniște, să „gîndim pozitiv”, să fim solidari în efortul de a ne feri pe noi înșine și pe semenii noștri ș.a.m.d. Nu pot contesta nici buna intenție a acestor îndemnuri, nici buna lor întemeiere. Dar – în cazul meu – și cred că și în cazul altora, imperativul izolării nu poate fi întotdeauna domesticit cu sfaturile de mai sus. Vine, inevitabil, momentul în care, cu toată strădania, cu toată cumințenia, cu toată înțelepciunea de care ești în stare, clachezi. Nu prea mai poți. E mai greu decît credeai, mai trist și mai destrămător. Toate „soluțiile” propuse se dovedesc ineficiente, fie că apelează la resurse pe care nu le ai, fie că, odată „puse în practică”, nu te ajută cum ai fi sperat. Și atunci?

Om fi noi, românii, inapți structural să adoptăm „măsuri radicale”, exerciții de disciplină cuplate la sublimități geometrice, la exigențe „înalte”? Emil Cioran spune undeva că „românii urăsc soluțiile tari”. Iar G. Călinescu observă că înclinația tipic autohtonă este de a construi „minuscul, solid şi pitit, la munte”. Nu-mi place să abuzez de generalizări. Dar, în acest context, îmi amintesc, pe neașteptate, de o vorbă a lui Constantin Noica. Confruntat cu  unele suferințe existențiale curente în epocă, îi plăcea să propună, mai în glumă, mai în serios, „micile soluții”: un păhărel de coniac, o candidă glumă convivială, reveria facilă a vreunei romanțe, ba chiar degustarea ironică a „micilor profituri ale stigmatizării”. Nu eroismul catedralei, ci „izolarea” deschisă a pridvorului…

Oricît ar părea de scandalos, de lipsit de demnitate și noblețe, voi risca să spun că, de cînd sînt „arestat la domiciliu”, nu marile rețete ale singurătății m-au ajutat, ci mai curînd mici derapaje înspre „minor”, înspre divertismentul nepretențios, înspre lenea consumului întîmplător. Nu marile construcții gastronomice m-au hrănit cu adevărat, ci aperitivele, gustările frugale, anexele discrete. Recunosc cinstit: am lăsat din mînă, după două-trei pagini de lectură, cărți monumentale, „serioase”, importante, „edificatoare” și m-am binedispus ascultînd nu Wagner, ci Dean Martin, nu impozante coruri celebre, ci… amărui vioiciuni lăutărești! (Recomand, ca fiind, în plus, și de actualitate: „Grea e boala de plămîni”, cîntată de Romica Puceanu.) S-ar zice că am învățat să fac față sentimentului tragic (și pompos) al deșertăciunii, prin firescul deșertăciunii asumate. Am descoperit Absolutul de la firul ierbii, mai prietenos, în condițiile date, decît Absolutul țanțoș, sideral, al edificării supreme.

E de la sine înțeles că n-am de gînd să evacuez din teritoriul vieții spirituale frecventarea „pieselor grele”, prestigiul salutar al bibliotecii. Tot ce vreau să spun e că încercările vieții se pot depăși, uneori, și prin destinderea candidă, nefandosită, a „clipei” trăite simplu, dincolo de „indicații” sublime, de retorica aulică a suprasensibilului. Ba chiar că poți regăsi zenitul tocmai savurînd ecourile lui imediate, deliciile oglindirilor lui pămîntești.

Ceea ce trăiesc de cîteva săptămîni e confirmarea unei mai vechi idiosincrazii: nu-mi plac deloc cei pe care Părintele Andrei Scrima îi numea „instalați” în certitudini, moțăind în raiul propriei lor edificări. Mă ajută mult mai mult să am de a face cu practicieni ai interogației, cu pasionați ai căutării, cu cei care privesc orizontul ca pe o aspirație, nu ca pe o achiziție. Nu-mi plac propagandiștii, care cred mai mult în misiunea lor decît în adevăr, nu-mi plac activiștii, care își transformă crezul în ideologie. Prefer îndemnul Sfîntului Augustin: „Să căutăm cum caută cei care trebuie să găsească și să găsim cum găsesc cei care trebuie să mai caute încă”. Da, Iisus e „Calea, Adevărul și Viața”. Dar nu Adevărul fără Cale (adică fără Drum, fără parcurs cercetător, tatonant, neliniștit) și nici fără Viață (adică fără misterul contingenței, fără patosul limitei, fără risc). Restul e frazeologie gata făcută, încurajare oarbă, dogmă fără Duh, „știință” orgolioasă, fără smerenia credinței. Dar nu e momentul să lămurim acum asemenea subtilități. E mai curînd momentul „micilor soluții”. Doamne ajută!

P.S. Tocmai terminasem de scris textul de mai sus, cînd  am citit un interviu al Monicăi Pillat în care e invocată o vorbă memorabilă a Părintelui Constantin Galeriu. Monica Pillat l-a întrebat: „Părinte, cum ați ajuns la Dumnezeu?“. Iar Părintele a început să rîdă și a răspuns: „Dar eu nu pot să spun vreodată că sînt liniștit și că mi-am găsit credința. Tot timpul alerg după Dumnezeu, care nu se lasă prins…”