Cînd am scris acest text, mă adresam scenei politice românești din 2010. Din păcate, patologia pe care o semnalează mi se pare încă valabilă, dacă nu chiar indicată pentru tratament de urgență în salonul de terapie intensivă… E drept, cînd sînt prost dispus (ceea ce mi se întîmplă tot mai des), mă tem că simptomele inventariate mai jos au ceva de-a face și cu specificul autohton. Și că, prin urmare, vor fi „actuale” și pentru generațiile viitoare. Sper, evident, să n-am dreptate…

 

Am cunoscut o sumedenie de inşi, de toate vîrstele, trecuţi din viaţa „civilă” în viaţa politică sau, pur şi simplu, din postura de „simplu cetăţean” într-o funcţie publică de conducere. Am trăit eu însumi o asemenea „schimbare la faţă”, aşa că ştiu despre ce vorbesc. În 90% din cazuri apar severe tulburări de personalitate, modificări radicale ale modului de a gîndi, de a vorbi, de a te raporta la ceilalţi. Din adîncul noului „promovat” iese la lumină o dihanie bălţată, despre care el însuşi nu ştia nimic înainte să urce în grad. A deveni şef, lider de opinie sau de partid, vedetă de televiziune, ministru, mă rog, VIP de o specie oarecare, echivalează mai întotdeauna cu o mică – sau mare – sminteală. Ar fi la îndemînă să vorbim de „rinocerizare”, dacă n-am fi în ţara lui Caragiale, „o ţară tristă, plină de umor”, aşezată definitiv la „porţile Orientului, unde totul se ia în uşor”. Rinocerizarea e dramatică, sumbră, cînd nu e direct sîngeroasă. Sminteala autohtonă e şi ea toxică, dar are un „ce” ridicol: stîrneşte mai curînd deriziune decît teamă. Nu impresionează prin ferocitate, ci prin penibil. E uluitor să constaţi ce poate face, dintr-un om pînă mai ieri „normal”, instalarea într-un fotoliu, într-o demnitate publică, într-un nor pufos de notorietate. Ideal vorbind, ar trebui să trecem toţi, o dată în viaţă, printr-o asemenea provocare: am avea ocazia să ne întîlnim cu străinul din noi, cu limitele umanităţii noastre, cu chipul nostru adevărat.

Spectaculoasă între toate e transformarea omului în politician. Primul simptom e dereglarea vorbirii. Insul cu pricina învaţă, destul de rapid, să vorbească în bobote: fentează, divaghează, patinează în aşa fel încît, în final, nu te alegi cu nimic. Capacitatea de a nu spune nimic, avînd aerul că ai multe de spus, pare să fie înzestrarea esenţială a omului politic, „talentul” lui inconfundabil. Cineva care pînă de curînd avea pentru întrebări simple răspunsuri clare se transformă brusc în flaşnetă. Flaşnetă de opoziţie sau flaşnetă de guvernare. Răspunsul e mereu abil şi partizan. Nu contează ce spui, ci cum te pui în scenă. Nu exprimi convingeri, ci faci declaraţii oportune. Te gîndeşti mereu cum trebuie să răspunzi ca să fii felicitat de conducerea partidului sau ca să-i enervezi pe adversari. Sau ca să nu te dai pe mîna gazetarilor. Sau ca să fii reales. De fapt, încetezi să mai gîndeşti logic: gîndeşti strategic. Îţi refuzi, din principiu, orice autenticitate. Discernămîntul e, în mod constant, înlocuit de spiritul de gaşcă. Devii suporter. „Ţii” cu şeful, cu şefii, cu „băieţii”. Eşti „al cuiva”. Din om liber, ajungi „om de echipă”, adică pălmaş pe ogorul altora. Te străduieşti să afişezi, cît mai des, loialităţi crîncene, înveţi să rîzi fals, să schimbi vorba, să baletezi vid la recepţiile oficiale. Dar mai sînt şi altele: nu mai poţi fără secretară, fără maşină, fără relaţii înalte. Îţi intră în cap că soarta ţării depinde de tine, că nu poţi fi înjurat decît cu rea-credinţă, că eşti altfel: altfel decît restul lumii, dar şi decît ceilalţi politicieni. În plus, eşti foarte ocupat. Eşti greu de găsit, hărţuit de prea multe solicitări, răpus, seara, de o nobilă oboseală. Şi eşti neînţeles. Mai ales de cei care „stau pe margine”, în vreme ce tu te sacrifici. Eşti o personalitate complexă. Dar „rinocer”? E prea mult. Mai curînd o vietate minoră de tip fluturaş, vulpiţă, lupuşor, grangure. Caragiale trecut în zoologie...