Amintirea lui Alexandru Paleologu („conu’ Alecu“ pentru sufletul meu…) e multicoloră, suculentă, plină de umor și melancolie. O efigie a firescului, a inclasabilului, a nobleții și a cordialității. Întîlnirea cu el face parte din seria întîlnirilor norocoase de care am avut parte, prin jocul binevoitor al destinului, în anii mei de formație. N a fost vorba de „pedagogie“, în sens clasic: conu’ Alecu nu modela prin manevre didactice, ci prin iradiere, prin felul său de a fi. Admirația se transforma, de aceea, destul de rapid, în iubire convivială, în bună-dispoziție boierească. Cîndva, va trebui să inventariez și să consemnez anecdotica sapiențială a întîlnirilor pe care le-am avut cu Alexandru Paleologu, atmosfera destinsă (dar fără gesticulație frivolă, fără euforie decorativă) a dialogului cu el. Cîte ceva am povestit deja sau am preluat din povestirile altora. Aș face, între altele, un discurs amplu despre ceea ce mi se pare a fi axa amplasamentului spiritual și existențial al conului Alecu, un enunț atotcuprinzător al filosofiei sale de viață: „Credință în Dumnezeu și-n rest – relativism total!“. Un fel de a spune că nu păcătuim, cum se întîmplă în veacul secularizării, prin evacuarea Absolutului din viața zilnică, ci, mai curînd, prin inflația unor absoluturi secunde, prin monumentalizarea retorică, abuzivă, a oricărei opțiuni lumești, prin dizolvarea cerului în aburul factice al micilor pasiuni private: absolutul repetitiv al amorului profan, absolutul profesiei, al carierei de succes, al orgoliului personal, al gloriei sublunare. Toate – ocultînd Absolutul Însuși. Absolutul Însuși devine relativ, cînd relativitatea pămîntească e convertită în Absolut, ocupînd, fără rest, scena vieții individuale. Cum ar fi spus Jung, proliferarea cuvintelor sfîrșește prin a adumbri Cuvîntul. Absolutul adevărat suspendă absolutizările arbitrare, fudulia judecării aproapelui, vanitatea certitudinilor indemolabile. Nu e vorba, în spusa domnului Paleologu, despre o victorie postmodernă a unui relativism devenit doctrină. E vorba despre faptul că singura justificare realistă a relativismului este păstrarea la vîrf, în centru, a Absolutului unic, reper inconturnabil, sens și orientare, criteriu inamovibil al ordinii lumii. De îndată ce ai fixat privirea asupra acestui unic Absolut, tot restul devine o procesiune de „relativități“ acceptabile. Așadar: „Credință în Dumnezeu și-n rest – relativism total!“.

La ceas aniversar, am găsit un text, scris în 1984, ca reacție la comentariul unei tinere (pe-atunci) prietene, care îl caracterizase pe Alexandru Paleologu drept un ,,cultural de contact“, nu de ,,atac“. M-am grăbit să temperez această „radicalitate“ juvenil-critică, sugerînd un portret ceva mai nuanțat al celui vizat. Iată textul meu de-atunci, pe care îl ofer cititorului de azi, ca pe o reînnoită declarație de dragoste pentru unul dintre fermecătorii mei maeștri:

(…) Mai întîi, îndărătul domnului Paleologu s-au adunat cîțiva ani buni de viață, mai mulți decît ai noștri, și trăiți fără jumătăți de măsură: a vegheat mai multe nopți decît noi, a stat ,,subt obroc“, a supraviețuit cîtorva prieteni și cîtorva iubite. A plîns, cum singur povestește, citindu-i pe Tolstoi și pe alții, și a avut ceva viu de spus cui a vrut să-l asculte. Pe scurt, a trecut prin viața noastră literară, sau prin viața noastră pur și simplu, cu farmec, cu panaș, știind bine gramatica și eticheta, împotriva unei ambianțe din ce în ce mai fruste. Pe urmă, noi ăștia ,,mai tineri“ trebuie să judecăm totul contextual. Alecu în sine e o problemă a Judecății de Apoi sau a taclalei șoptite între patru ochi. Dar Alecu, în ambianța românească de azi, e o instanță la care nu avem voie să ne raportăm prin spirit critic decît în subsidiar, în treacăt sau mai bine deloc. De ce? Fiindcă nu avem altul ca el și fiindcă e simbolul unui univers pe care, dacă îl uităm, pierdem cei șapte ani de-acasă ai bunei-cuviințe intelectuale. Putem bombăni în sinea noastră orice. Dar: într-o lume sufocată de lipsă de educație în cel mai bun caz pitorească, conu’ Alecu repune în drepturi cultul ceremoniei: ne învață cum se prețuiește un amic și cum se salută un potrivnic, cum se aruncă mănușa și cum se ridică mănușa, cum se înjură cu amenitate, cum se tace, cum se riscă fără bravadă, cum se ține o făgăduință, cum se vorbește franțuzește, cum se mimează naturalețea, cum se obține galanteria fără vulgaritate, cum se zîmbește interlocutorului cînd e idiot, cum se primește o înfrîngere, cum se trece sub tăcere o victorie, cum se stă la masă, cum se suportă canicula fără transpirație, cum se păstrează – în praful verii – albul cămășii și cîte și mai cîte asemenea delicatese anexe, dar esențiale, care, fără a ține loc de conținut, pot da omului și unei epoci întregi măcar o aparență de onorabilitate. De aceea îl iubesc pe Conu’ Alecu! E ultima reverență pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă.