Cînd în preajma ta se întîmplă o nenorocire, primejdia curentă este ori „să n-ai cuvinte“, ori să te îneci în platitudini (legitime…). Știam că Mașa Dinescu suferă de o boală grea, pentru care nu există tratament și care, zi de zi, o împuțina pînă la desfigurare. E motivul pentru care nu mai dorea să fie vizitată. Nu din cochetărie, ci, din cîte o cunoșteam, dintr-o generoasă grijă pentru sensibilitatea vizitatorilor. Chinul ei sfîșietor ilustrează, pentru mine, seria de „întîmplări“ care mă fac să nu pricep nimic din strategiile Bunului Dumnezeu. Prefer, ca Iov, să-mi pun întrebări, să cer lămurire, să nu înțeleg logica „dreptului pedepsit“. Mașa era o prezență plină de grație, un interlocutor cald și inteligent, o fată minunată. Rareori am văzut un personaj care să îmbine, în chip firesc, radicalitatea energică și blîndețea iertătoare. Putea fi tranșantă, dar afectuoasă, sobră, dar plină de umor, harnică, dar bucuroasă de convivialitatea răgazurilor. Talentul ei de traducătoare, muzicalitatea firii ei, echilibrul judecății ei și răbdarea ei nobilă față de toate relele din jur îi dădeau un nimb de puritate interioară greu de uitat și de regăsit după dispariția ei. Întîlnirea cu ea avea, întotdeauna, un efect tonic, restaurator, de natură să recupereze, în orice împrejurare, normalitatea. Rolul ei, între altele, a fost – să nu se supere Mircea – și acela de a tempera cu delicatețe unele „spontaneități“ excesive ale partenerului ei… Nu mai vorbesc de calitățile ei de mamă, de finețea pedagogiei ei, de farmecul ei personal.

Capriciul istoric a făcut să trec, alături de familia ei, prin împrejurări severe, greu de înțeles, în toată aberația lor, de cei care au fost scutiți de experiența unui context politic dictatorial. Casa lui Dinescu era sub permanentă supraveghere, eventualii „oaspeți“ erau, la rîndul lor, „sub control“. Am continuat să mă întîlnesc cu Mircea, urmăriți, la zece pași în urmă, de „experții“ organelor. Pînă într-o zi, cînd o mînă drastică s-a instalat între noi (la propriu) și ni s-a interzis orice contact „peripatetic“. O vreme, am mai frecventat, sub vigilentă popreală, apartamentul din Bitoliei, profitînd de ospitalitatea nealterată a locatarilor lui. Iar în zilele revoluției, Mașa și Mircea s-au mutat la noi, în strada Paris, de teama unor „incidente“ greu de anticipat. Una peste alta, am trăit împreună o versiune insolită a prieteniei, prietenia riscantă, în metabolismul căreia prezența Mașei a fost mereu întremătoare, calmă, iradiind un geniu al firescului, care ne-a ajutat pe toți.

Evident, destinul individual nu poate fi „sistematizat“ nici în cheia resemnării, nici în cheia revoltei. M-am întrebat, de cîteva ori, în lunile din urmă, cum aș fi comentat, cu Mașa însăși, drama la care a fost condamnată. Nu cred că ar fi acceptat un dialog „constructiv“ și pedant. Ar fi preferat, poate, să vorbim despre autorii ei preferați, mulți traduși de ea în românește, cu rară îndemînare și empatie (și nu vorbesc doar de piese de teatru, dar și de Soljenițîn și Pasternak!). Așa că, în semn de omagiu prietenesc, prefer să îi reamintesc cîteva pasaje, care să ne facă veseli sau melancolici, fără fasoane, fără retorică, fără iluzii…

Așadar, pentru Mașa:

Cehov: „Oricine poate face față unei situații de criză, viața de zi cu zi în schimb ne dă gata.“

„Fericirea este o recompensă, dată celui care nu a căutat-o.“

„Dacă vi se dă o cafea, nu căutați în ea bere.“

„Fraților! Să bem pentru progres! Cine e împotrivă, să se scoale dacă are curaj!“ (i-ar fi plăcut mult lui nenea Iancu…)

Dostoievski: „Vremurile noastre sînt vremea mediocrității, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacității de a te apuca de treabă și a dorinței de a avea totul de-a gata!“

…Vorbe mereu la zi, vorbe fără de moarte, ca portretul Mașei în inimile celor care au cunoscut-o.