Masa în Balcani (II)

Săptămîna trecută am început un rapid inventar al obiceiurilor culinare de pe la noi. Am vorbit despre „hipertrofia aperitivelor”. Continuăm acum cu încă două deprinderi caracteristice...

2) Mîncarea tihnită („slow-food”). Firii balcanice nu-i prieşte frugalitatea. Cel puţin cînd e vorba de masă. Chiar şi „gustarea” are un tipic potolit, sfătos, confortabil. Simplul fapt că „te poţi încurca în aperitive” arată cît de relativă e condiţia temporală a unui ospăţ incipient. Poţi întîrzia ore întregi în preliminarii. E un obicei cu ecouri solide pînă în extremul Răsărit european unde „a lua o zacuscă” evoluează uşor spre „a o face lată”. „Mizilicul” e, frecvent, ditamai cheful. Masa nu e făcută spre a fi expediată. Nimic mai străin spiritului balcanic decît prînzul funcţional, „de lucru” (pentru care bucatele sînt un pretext) şi decît nutriţia pripită, „pe fugă”, de-a-mpicioarelea. Nimic mai antipatic şi mai barbar decît procedura „fast-food”, cu strămoşul ei „bufetul-expres”. Masa trebuie să fie tihnită, să-ţi priască, să-ţi meargă la inimă. Bucatele trebuie savurate, expuse provocator, vorbite. Comerţul cu ele trebuie, de aceea, să aibă durată şi tabiet. Cu alte cuvinte, masa nu se justifică fără „co-mesenie”, fără o uleioasă colocvialitate, pentru care degustarea merindelor e de neconceput dacă nu e dublată de o simultană „degustare” a partenerilor de ospăţ. Iar pentru asta ai nevoie de timp. Timpul, însă, trebuie să fie „calificat”, consistent. Schema triadică a meselor curente (antreu, „fel principal”, desert) e, din acest punct de vedere, cu totul insuficientă. E nevoie de o ofertă mai diversă, mai nuanţată, mai agresivă. O frumoasă carte despre obiceiurile culinare autohtone anterioare modernităţii (O lume într-o carte de bucate, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997) ne aminteşte că masa boierească cinstită includea 10-12 feluri. Chiolhanul urca la 60-70, iar marile praznice domneşti  nu se sfiau să propună circa 400 de „intrări”, ceea ce, fireşte, angaja un devotament de cîteva zile şi nopţi. Carevasăzică „slow-food”! Mîncare înceată, răgaz voluptuos. „Nu dau turcii!” Vorbind de colocvialitate, nu vreau să spun că sporovăiala e obligatorie. Plăcerea de a fi împreună nu exclude dulci momente de tăcere solidară, de consimţire mută (lucru greu acceptat de eticheta civilizaţiei apusene, mereu atentă să nu „cadă” conversaţia). Îmi amintesc de un dejun oficial la Istanbul, patronat de preşedintele Demirel (un politician rafinat, „vieux jeu”, cu profil cărnos, dominator, de senator roman); era cald, ziua fusese încărcată, meniul se dovedea impozant. Nici turcii, nici românii nu aveau puterea să întreţină protocolul verbal strict necesar. Priveam toţi în gol, sperînd că altcineva – vecinul, cei cu rang mai înalt sau, dimpotrivă, secunzii – va asuma obligaţia micii taclale de întreţinere. Cum toţi tăceau, atmosfera risca să devină stingheritoare. La un moment dat, unul dintre noi a încercat o manevră de salvare. „Ne cerem scuze. Programul a fost atît de plin, încît traversăm o oarecare pană de energie…” Suleyman Demirel a lăsat să treacă o jumătate de minut şi ne-a liniştit, apoi, patriarhal: „Ne simţim bine, sîntem buni prieteni şi ne face plăcere să mîncăm împreună. De ce ar trebui neapărat să vorbim?”. Genul acesta de filozofie nu poate fi imaginat la Washington sau la Bruxelles. Integrarea europeană va pune tuturor ţărilor implicate o mulţime de probleme. Între ele, problema acomodării stilistice dintre „fast-food” şi „slow-food” va  fi mult mai complicată decît credem.

3) Marginalitatea desertului. După aperitivele torenţiale şi felurile grele, atracţia dulciurilor e destul de palidă. Nu prea mai e loc pentru desfăşurări ample. De aceea, se cultivă fie dulcele moderat al aluaturilor volatile (plăcinte cu brînzeturi uşoare, împletituri cu nuci şi magiunuri), fie, dimpotrivă, dulcele intens, radical, concentrat, care, fără a ocupa mult spaţiu, are efect prompt şi – ca să spunem aşa – fatal: cataif mustind de siropuri, baclava, halva, rahat. Comparată cu cofetăria vieneză sau pariziană, cofetăria sud-estului european nu excelează prin diversitate. Se poate spune că graficul mesei occidentale e unul ascendent: se începe cu delicateţe, se urcă pieptiş spre un apogeu proteinic viguros şi se încheie artezian cu deserturi volubile, pestriţe, spectaculoase, stropite cu şampanii şi vinuri dulci. Dar pînă şi după acest episod rămîne loc liber pentru o treaptă suplimentară, tare, hiper-solicitantă: brînzeturi grele, necomplezente şi – ca „digestiv” – spirturi acute, licoroase sau seci, după gust. Traseul alimentar balcanic începe acolo unde cel apusean se termină. Sărătura şi şnapsul vin la început, după care urmează o linie descendentă, o treptată, imperceptibilă stingere, cu detenta finală a prăbuşirii între perne…

(...) Trebuie, totuşi, să recunoaştem că bucătăria românească nu se identifică întru totul cu scenariul de mai sus. Toamna şi iarna balcanismele hibernează, făcînd loc unor reflexe central-europene, asimilate via Transilvania. Scena se lasă dominată de silueta bonomă a porcului şi valorifică maximal afumăturile, cîrnăţăria, varza şi cartofii. Primăvara şi vara, însă, Bizanţul, în sens larg, recuperează terenul pierdut, etalînd pilafuri, ghiveciuri, plachii, musacale, zemuri acre (calde sau reci), salate şi băuturi răcoritoare. În această cordială alternanţă de modele aparent ireductibile se exprimă ceva din firea autohtonă: capacitatea de a petrece, răbdător, între imperii, combinînd, multicultural, arhaicul cu postmodernitatea, în aşteptarea – străveche – a alinierii nord-atlantice…