Marea trăncăneală

În preajma alegerilor legislative din decembrie 2016, am scris un comentariu destul de amărît pe care simt nevoia să-l împărtășesc cititorilor și acum, în anul electoral 2019. Regret că „situațiunea“ îngăduie asemenea repetiții… Dar ce să facem? Alte măști (cu vagi diferențe de machiaj), aceeași piesă. Am interiorizat în prea mare măsură filozofia „răului mai mic“, ca și cînd varianta „binelui pur și simplu“ e o utopie. S-ar zice că avem mereu de ales numai între ticăloși siniștri și inocenți neconvingători, între gîndaci de bucătărie și fluturași fără aripioare. De o parte cîte un ștab provincial care pare șmecher și de fapt e un prost fudul și hoț, de cealaltă idealiști duioși, fără cine știe ce charismă, retori cu aere de Avram Iancu, purtători de etichete fără acoperire. De o parte semianalfabeți autosuficienți, comuniști nostalgici, cuconițe gureșe, „familiști“ cu cinci neveste plus prospătură, de cealaltă băieți și fete „fine“, care se războiesc simultan cu comunismul și cu proprietatea privată, cu familia pe bază de cuplu și cu „sexo-marxismul“… Varianta „normală“ nu există. Vom fi mereu perdanți, ca popor, dacă nu vom înlocui opțiunea pentru „răul mai mic“ cu exigența pentru o clasă politică educată, coerentă, onestă și atrăgătoare (fără demagogie). Pentru asta, e nevoie de o reformă a educației, de profesionalizarea riguroasă a clasei politice și de un electorat nemanipulabil, cu criterii mature și cu un simț comunitar curățat de gregaritate. Știu: asemenea pretenții par, la noi, utopice. E nevoie de timp, de experiență civică, de o atmosferă publică decentă. Așa e! Dar dacă nu fixăm linia orizontului la locul ei firesc, ne vom mulțumi, pe termen indefinit, cu jumătăți de măsură, cu lamentații ridicole de victime eterne ale mapamondului și vremurilor.

Se poate gîndi democrația fără exercițiul ritmic al alegerilor? Fără îndoială, nu. Din păcate, însă, scrutinul nu funcționează ca un mecanism riguros, străin de orice aproximații, ambiguități, subterane impure, manevre ipocrite, strategii interesate, înșelăciune, demagogie, prostie. Nu avem de-a face cu un sistem infailibil de evaluare cantitativ-calitativă, cu o „măsurătoare“ a cărei precizie să fie incontestabilă. Avem de-a face mai curînd cu un fel de „organism“ colectiv, cu crampe fiziologice imprevizibile, cu dezordini celulare fatale, cu o psihologie pestriță, lipsită de controlul constant și eficient al rațiunii sau, măcar, al bunului-simț. Rezultatul, la noi și aiurea, e un soi de circ, o avalanșă de zgomote, vorbe mari, promisiuni gogonate, jocuri de gleznă, manipulare și furt. La care, realist vorbind, participă nu doar „combatanții“, ci și electoratul: neinstruit, ușor de cumpărat, ușor de înregimentat în detașamentele șmechere ale ideilor gata făcute, ale lozincilor găunoase, ale complezenței „patriotice“. Dar asta e! Vorba lui Churchill: „Democraţia este cel mai prost sistem de guvernămînt, cu excepția tuturor celorlalte testate pînă acum“.

Nu zic că România e un caz aparte. Am văzut pentru prima oară, în direct, alegeri libere, în 1976, în Germania Federală. Admit că anvergura candidaților (Helmut Schmidt și Helmut Kohl) era de natură să asigure campaniei un anumit coeficient de decență, de substanță, de stil. Dar în conversațiile curente cu diverși alegători percepeam vitalitatea unor criterii fără legătură cu politica reală. Unii votau Schmidt pentru că îl știau simpatizant al aceleiași echipe de fotbal pe care o susțineau și ei, altora le plăcea foarte mult nevasta lui Schmidt, alții votau Kohl pentru că era mai „creștin“ etc. Dar vedem și cum s-au desfășurat lucrurile în Statele Unite. E greu de priceput cum „marea putere“ a lumii n-a găsit alți „reprezentanți“ ai măreției ei decît pe ultimii doi aflați în luptă la cea din urmă „bătălie“ electorală. Măcar dna Clinton, fără să fie neapărat o opțiune seducătoare, era previzibilă. Dar dl Trump e un amestec, în același timp comic și înfricoșător, de Vadim Tudor și Gigi Becali, de bișnițar țanțoș și un patriot de stadion. Nu mai vorbesc de stilistica propriu-zisă a confruntărilor: de o grosolănie, de o meschinărie, de un prost gust greu de digerat.

De ce am fi noi mai cu moț? Mă uit în jur și nu-mi vine să cred, deși nu trăiesc pentru prima dată așa ceva. Asist, asistăm, la un spectacol care seamănă a bazar, a luptă de cocoși (sau de cîini), a păruială între chivuțe. Proștii fac pe deștepții (și par de două ori mai proști decît sînt), infractorii fac pe călugării, dezmățații parodiază chibzuiala, smintiții de toate calibrele și culorile fac pe înțelepții. Valori supreme, care ar trebui să impună sobrietate și bună credință (sentimentul național și raportarea la Dumnezeu), sînt utilizate gongoric și vicios – ca o marfă oarecare – pentru a fraieri plebea pravoslavnică și „românismul“ folcloric. Păcătoși de duzină fac dintr-o dată cruci cît carul și defilează pe la moaște (sub privirile complice ale Bisericii), hoți de drumul mare exaltă „patria“, pentru a o spolia deîndată ce ajung la putere. Probleme? Piedici? Rele „tradiționale“? Potlogării? Minciuni? Nu prea există: sînt ori vina „celorlalți“, a adversarilor politici, ori rezultatul unui misterios atac planetar asupra arcului carpatic: lifte străine, sorosiști, organizații oculte, americani, bruxellezi, nemți ș.a.m.d. Sîntem neașezați fie din cauza capitalismului, fie din cauza comunismului, fie din cauza globalizării, a neo-colonialismului, a ecumeniștilor sataniști, a fanarioților. Te și miri cum de am rămas fete mari, în plin (milenar) complot al atîtor ireductibili dușmani! Trăim încă în retorica conului Leonida: „Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pîndă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptînd momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale… Naţiune, fii deşteaptă!“ Leprele sînt vocale și abundent prezente în spațiul public, oamenii cît de cît cumsecade, cu portrete încă plauzibile, suferă de paloare, de un anumit deficit mediatic. „Analiștii“ politici sînt loviți ori de o inflexibilă hiper-competență, ori de mîrlănie, ziariștii sînt, în genere, propagandiștii opțiunilor și obediențelor proprii. Peisajul autohton nu mai are decît o singură formă de relief: tupeul. Și o singură dimensiune meteo: sfruntarea, ploaia cu baliverne, nesimțirea. Peste toate, o limbă românească chinuită, o patologică lipsă de responsabilitate și onoare.

„Asta-i situația!“ (o veche, sinucigașă, sintagmă românească). Ce ne rămîne de făcut? Păi, măcar, să mergem la vot! Ce-o ieși? Nu se știe! Dar măcar să scăpăm de derbedei și de țoape. De gașca guvernamentală. Iar dacă nu, să nu putem da vina pe alții. În rest, cum ne-o fi norocul!

P.S. Deunăzi am văzut un clip electoral halucinant, comandat de PSD marelui Nae Guță. Am făcut haz de necaz. Ai zice că „democrația“ autohtonă are, ca imn național, „umanismul“ voios al manelelor…